Viața știți voi ce e oare?

- Viața știți voi ce e oare?
- I-o peliculă de film,
Prin lumină ce o trecem
Nici măcar nu o privim.

- Ce e viață fără soare?
- E un trai ca de bordei,
Fără ochi ne trecem soarta,
Zăpăciți ca niște mei.

- Ce e viața făr- durere?
- E mai mult ca nesimțirea,
Cînd te doare-adînc în sufșet,
Sfântă e tămăduirea.

- Ce e viața făr-credință?
- E o gaură-ntuneric,
Unde mergi pe pipăite
Rătăcind ca un bezmetic.

- Ce e viață făr-iubire?
- Nu cred că sunt de aceștea,
Ce-și doresc să moară singuri
Propădiți făr-neam și veste

- Poate viața i-o potecă?
- Cred că da, e o cărare,
Sau un drum ce și-l alege,
Și-l parcurge fiecare.


- Hai măi lume, hai trezește!
Fiindcă viața o silim,
Noi din urma ei pe trepte,
Nici n-o simți că o trăim...

Cine poate liber fi...?

Liber vreau să fiu ca vîntul
Ca să-mi pot ajunge gîndul,
Liber vreau să fiu ca norii,
Chiar mai liber ca actorii

Vreau să fiu o păsărică
Liberă chiar dacă-i mică
Liber să-mi aleg amicii
Liber cum au fost haiducii.

Liber vreau să fiu ca ploaia
Ca să ard chiar ca văpaia,
Liber că un fir de iarbă
Să răsar unde mii dragă

Mama ei de libertate
Că-i mai scumpă decît toate
Unde s-o găsești acuma
Dacă-n gratii stai întruna.


Sunt ajuns la acea vîrstă
Că-nțeleg EA nu există
Că să fiu liber de tot
Doar cu trup să fiu eu mort...

La apus de viață...

Doi ochi bătrâni, sătui de viață,
De ani buni tot privesc în ceață.
Picioarele nu se mai mișcă,
Fără de-o cârjă ce-i amică.
Nu le doresc la alții soartă,
C-a moșului ce stă la poartă
Și așteaptă de cu zori în noapte,
O moarte ce nu știe șapte...

La cîțiva ani orfan rămase,
Crescut și educat de frate,
Apoi și fratele murise,
Pe front un glonte îl ucise.
Atunci cînd viața-i fi frumoasă,
O mai văzu pe cea cu coasă,
Feciorul drag, flăcău de-armată,
Într-un sicriu l-adus acasă.

De atunci și viața se sfîrșise,
Iar zilele îi trec ca-n vise.
Demult el moartea o așteaptă,
Dar ea îl mută la o parte.
Îl ține încă-n răsuflare,
Pe semne zile multe are.
Și el la Dumnezeu se roagă,
Că-ci viața lui rămasă-i vagă...


Un oaspete-i veni în seară,
Demult nu a mai fost să-l vadă,
Îi poate fi nepot pe bune,
El alții scumpi nu are-n lume.
Au sfătuit în doi de toate,
Cum îi mai merge, sfaturi poate
Și-au răscolit prin amintire,
Întreaga viață-o dă citirii.

Nepotul cît mai sta cu vorba,
Se oferi să-i radă barba,
Și acceptînd-o cu plăcere,
Au stat o vreme în tăcere.
Stă așezat și pumnii strînse,
Pe-obraz cu lacrime prelinse,
El viața și-o plângea-n tăcere,
Singurătetea îi durerea...

Deja deabinelea înserase,
Cel oaspete demult plecase
Dar el oricum privea în zare,
Cu gîndul că poate apare,
Un suflet drag să-i calce pragul,
Că-i singur cuc doar cu toiagul,
Să-i cear-un sfat și-o vorbă bună,
Cît viața lui să nu apună...

Un pui de om cu mici cosițe...

Un pui de om cu mici cosițe,
Nu pare-a fi deloc cu fițe,
Cu fața mică-ntrebătoare,
Ce crede tot că-i întîmplare.

Își plimbă mâinile prin ceață,
Și-ncearcă să o prindă-n brațe,
Cu dragoste la piept o pune,
Și-i spune-ncet cuvinte bune.

Se joacă ea cu-n cer de stele,
Din ele face doar mergele,
Le pune-n gât cu alintare,
De parca-r fi mărgăritare.

Cu soarele se pune-n poară,
I-ascunde razele-n cămară,
Le prinde-atent pe fiecare,
Și-s puse în ascunzătoare.

Chiar picăturele de ploaie,
Pârâiele ce curg șirloaie,
Un nouraș ce-ascunde cerul,
În orișice găsește lerul.

Ea vede alt frumos în viață,
Chiar dacă este și în ceață,
La ploaia ce nu se oprește,
Cu ochii de copil privește.