El monument și-a înălțat nefăurit de oameni...

El monument nefăurit de oameni și-a-nălțat,

Ca să ajungă după moarte-abandonat.

Mai des în ospeției vin doar fulgii,

A fost uitat de cei ce au în jur cortegii.

A făurit o viață, a limbei dulce slovă,

A scris cu drag nu doar pentr-o Moldovă,

Să stea acum în ceruri, singur înălțat,

Doar cu o cruce pe mormînt, întemnițat.

La moarte plîns a fost de-o țară-ntreagă,

De jale și acuma o plagă sîngerează.

Fiindcă toți ce merg acolo să se-nchine,

Nu merg cu flori, ci suflet vor s-aline.

Citesc copiii – Limba dulce-a mamei,

Rana, Piatra, Roșul, evident și Banii,

Iar alții chiar învață – Casa părintească,

Fără să-și deie seama și ca să-și amintească.

De cel ce-ntreaga viață, a trăit-o-n strofe,

Mereu a ignorat, moartea-n catastrofe,

Însă ca dînsul nimeni neamul n-a iubit,

Iar noi în schimb nu-i punem, o piatră la mormînt...

Demnitatea...

Cum nu poți pune vîntu-n legătoare,
Cum nu ascunzi un răsărit de soare
Și eu nu schimb averi pe demnitate,
N-am să accept trădări și lașitate.


Nu latru că un cîine de la poartă
Legat de gît, înădușit de soartă,
N-am să aștept ca oase să-mi arunce
Și viața s-o trăiesc doar din porunce.

N-accept să am stăpîn sau legătoare,
Cît n-or dori nu mă închin la fiecare,
Fiindc-acel ce demnitatea n-are
Mereu a fost strivit între picioare.

Sunt răgușit să strig la guvernare,
Că și poporul pierde din răbdare,
Fiindcă atunci cînd i se strînge gîtul,
Vrea libertate și se vrea ca vîntul.

S-alergi prin diferite crînguri,
S-adii în dimineți și-amurguri,
O horă cu frunziș în toamnă,
Și-o adiere de speranță-n primăvară.