Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 30 ianuarie 2013

O casă prăpădită într-un sat...

Într-o hudiţă din de sat ce-i bogat ca în poveste,
Stă o casă vai și-amar, ce-i perdută fără veste.
Satul este tot curat, în cea curte e tristețe,
Cum să-aștepți ca cineva să îți zică o binețe.

În cea casă vețuiesc credincioși că în tot satul,
Nu au viața unor porci, dar le stă în jur păcatul,
În ogradă e gunoi, din tavan pe ploaie curge,
Si păreții sunt toți goi, iar în iarna-n casă ninge.

Nu e multă lume-n ea, dar de fapt e muncitoare,
Toți sătenii arvonesc muncă grea prin achitare,
Le plătesc un ban curat și de lucru le promit
Dar pe loc și le opresc banii pentru un dormit.

Toți copii casei celea îmblă cu ziua prin sat,
Seara se întorc la casă și s-apucă de ”urlat”
Banii ce-au muncit o zi, pînă seara sunt băuți,
Ca apoi în dimineață să pornească săi ajuți.

Pe cei care le tot vînd, băutură ”boierească”,
Dar de fapt ei au ca scop doar profit s-agonesească.
Nu le pasă lor de cei, viața ce o duc agale,
Au făcut un obicei, pe săraci îi dau pe vale.

Cei sărmani cum sunt munciți și sunt pricepuți la toate,
În timp scurt ei ar putea să pună totul pe ”roate”,
Casa din strămoși lăsată, s-o refacă din pereți
Și-n ograda bătrînească să le vină pe ospeți.

Însă cine-i pregătit să muncească greu de tot,
Ei sunt gata mai degrabă, să le deie bani în loc,
Șă nu credeți că aici mă refer la o Moldovă,
Cei îi are ca vecini toți creștinii din Europa...


luni, 28 ianuarie 2013

Cânia omenească...

Avem în jurul nostru omenie,
Noi nu negăm că este și câinie,
Nu moare omul fără lașitate,
Precum se naște fără de păcate.

Are de toate și de toți această lume,
La fiecare i s-a dat și nume,
Ca să-i deosebim după purtare,
Ca să-i putem vedea din depărtare.


Avem mizerii ca într-o pădure,
Ce nu există fără uscătură,
Lingoșitori pe lîngă cei puternici,
Ce sunt înconjurați și de fățarnici.

Pe omul rău noi îl numim că-i cîine,
La cîine rău ce nume îi convine?
La unii Turbăciune-i nume,
Cu gura neagră altor li se spune.

Eu intuiesc că între cîini și ei
Tot se califică în buni și răi,
Interesant cei răi cum se numesc,
Au oare nume CÎINE OMENESC?

La cîini cea mai parșivă-i omenia,
Precum la noi dezgustă și cîinia.
Un om cînos și cîine omenesc,
Ce calități în ei se întrunesc?


Ei semenii din jur mereu îi latră
Și fapta bună adesea e uitată.
Ei pîinea mai degrabă o îngroapă,
De cît pentru-n flămînd să fi lăsată..





duminică, 27 ianuarie 2013

Crezul...

Cînd oare-și pune omul întrebarea
Care e sensul vieții lui sub Soare?
La ce bun sau a cui e interesul
Și cine a creat ”Evenimentul”?

De idoli și de zei e plin pămîntul,
Ca făcător pe Dumnezeu crezîndu-l.
Iar tot în jurul nostru ce se-n întîmplă
Noi nu înțelegem că-i o viață simplă.

Noi credem că-s minuni de sus venite,
Noi credem că așa ne sunt sortite,
Noi credem c-am greșit și-avem răsplata,
Și-așteptăm cu frică judecata.

De la Adam tot căutăm răspunsul
Noi am creat un Dumnezeu și visul
Că vom avea o viață după moarte
Și fiecare ”vama” trece-n e în parte.

După ce spui și ai făcut în viață,
Tu chipurile ve-i primi și plată.
În altă lume inventată tot oameni
În care la putere nu sunt banii.

Noi credem fără să deschidem ochii,
Și credem doar în ceea ce spun popii.
Nu credem noi ființa omenească,
Findcă aceea credință nu-i firească.

Eu cred în tot ce-aduce bine,
Eu cred atunci cînd crezul e în mine.
Un prunc ce spune cred eu mai degrabă,
Decît un preot cu pistoalele la zgardă...



vineri, 25 ianuarie 2013

Mărul lui Adam...

Din Mărul lui Adam suntem născuți
Chiar din păcatul dragostei avem iubirea.
Dar pîn-la urmă toți suntem ursiți,
La margine de măr să îți arunci privirea.

Mușcat din măr, de șarpe veninată,
Adus de Ea, cu frunza-n brîu legată,
Și-apoi lăsat cu crucea în spinare,
În raiul LUI el trecere nu are.

Păcat - cuvînt sau raiul vieții noastre,
Păcătuim ades cu gîndul la sihastre,
Aicea pe Pămînt fiindcă-n Cer e altul,
Ea își dorea mereu să știe ce-i bărbatul.

Grădina Lui de măr a fost furată,
Iar gelozia-n noi de timp nu-i vindecată.
Oare să fi primit blestem pentru tot neamul?
Cînd în păcat dorit au și pierdut ei calmul.

Cu Mărul ei în mîini nu este acuzată,
Findcă-acea plăcere de ambii e gustată,
Pîn la eternități, la timpul cu Venirea,
Pentru un EL și EA păcatul e IUBIREA... 




sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Laița de la poartă...

E tristă cînd e noapte-n jur sau plouă,
Cînd ninge-afară, cînd e lapoviță, rouă,
Cînd lumea-i ocupată-n cîmp la muncă,
Sau se mai face cîte-o horă-n luncă.

E-n aeri buni în zi de sărbătoare
Sau seara cînd afară e răcoare,
Cînd simte greutate mare-n spate,
Cînd bunele vorbesc de toți și toate.

Ea știe cine în măhală spală
Sau cine-a spart asear-o oală,
La cine ce covor e în cămară
Sau care a muncit aseară-afară.

Ea ține minte prima sărutatre,
Din toată hudița la orice fată mare.
Cunoaște din măhală orice bună
Și glasul fiecăreea cum sună.

Tot mai puține șezători pe an ce trece,
Și-s mai puține nunți și chiar petreceri,
Se-mbolnăvesc picioarele bătrîne,
Da chiar și spatele de mult nu o mai ține.

O laiță de la o poartă simplă,
Cu viața ei și toate ce se-ntîmplă,
Ne-ar povesti și-ar spune-n gura mare,
Cu ea o dată, chiar și satul moare. 

joi, 17 ianuarie 2013

Cioară albă sau nevertebrată...?

Sunt întrebat de sunt un Don Quijote
Ce-ncerc să lupt cu morile de vînt?
Iar eu le zic că sunt în jur mascote
Ce-n viață lor doar cumpără și vînd.

Și sunt și-acei de asemeni ce mă-ntreabă,
Cu zîmbet și ironie în dinți
De nu mă simt că sunt o cioară albă
În stol de păsări negre - croncăiți.

Avem și Don Quijoți și cioare albe,
De care rîd chiar semenii din jur,
Acei ce stau mai des în patru labe,
Și-s folosiți în post doar de bălur*.

Cel Don Qujiote-avea un scop în viață,
Să-și apere iubita de un zmeu,
Cea cioară albă nu se dă deoparte,
Ci semenii o țin doar în antreu.

Nu sunt nici cioară și nici Don Quijote,
Dar par adesea straniu cînd le spun
Că cei ce ne conduc, fac anecdote,
Voința lor pe gît ei ne-o impun.

Nu vreau să fiu un individ din turmă,
Să fiu gonit la apă și în crîng,
Să pup picioare-a celor de la cîrmă
Să văd că gîtul cineva mi-l strîng .

Atîta timp cît vîntul ar să bată
Și soarele pămîntul va-ncălzi,
Vor fi de-acei ce n-au cuvîntul RABDĂ,
Pe ei nu ai să-i poți a îmblînzi.

Mai bine mori fiind o cioară albă,
Sau un Quijote într-o luptă cu un vînt,
De cît să fii ca toți nevertebrată,
Să schimbi și demnitatea pe argint..


Bălur - plantă folosită în calitate de mătură.

O pădure ca a noastră...

Ia te uită ce se-ntîmplă,
În pădurea noastră mică,
Lupi, vulpoi, de şoareci plină-i pajiştea.
Ei se dau toţi cu părerea,
Că în mîini ei au puterea,
Legea, banii, flora chiar și fauna.

Lupu din pădurea noastră,
Ca girafa ce-i înaltă,
Vede el de sus și știe toatelea.
Cine e mîncat de vulpe,
Cine se ascunde-n tufe,
Și a cui e dreptul la poteci și drum.

Într-o zi dis-dimineață,
Unii ce s-au rupt de haită,
Au plecat să facă un cadou la lup.
Ei au vrut ca să vîneze,
Un cadou, ca pentr-un rege,
Să-l aducă-n dar jirafo-lupului.

S-a ascuns cea vînătoare,
De întreaga adunare,
Vulpeai vulpe și ea are pofta ei.
Iar atunci cînd se aflase,
De vînatul haitei noastre,
Lupul se făcuse mort în păpușoi.

S-au ascuns prin vizuine,
Deghizîndu-se-n jivine,
Așteptau să zică Lupul slova lui.
Iar pădurea se zburlise,
Neștiind ce-i în culise,
Dar oricum se știe Lupu-n haită-i lup.

Iat-așa, de-o vreme-ncoace,
În pădurea noastră-i ”pace”,
Lupul și cu vulpea se tot hărțuie.
Iar jivinele-n pădure,
Au trecut toate la mure,
Fiindcă nu se mai vînează-n ea...