Totalul afișărilor de pagină

vineri, 30 decembrie 2011

Sufletul casei...


Scîrţîe uşa-n bătaie de vînt
Şi gardul casei pe-alături e frînt,
Pe prispă veşnic era cineva,
Acuma e goală şi nu-i nimenea.

Poarta nimeni demult n-a deschis,
Cărarea spre casă e ca un stufiş,
La geamuri sticle demult nu mai sînt,
Bordeiul i-o groapă adîncă-n pămînt.

Cine a fost, cine-n ea a trait?,
C-aşa-i de distrusă, ce a suferit?,
Cuiva-a era frică cînd a locuit,
Că-ci sufletul casei demult a murit.

O casă e vie numai atunci,
Cînd poarta-i deschisă, ograda-i cu pici,
Pe prispă se joacă copii dezbrăcaţi,
Cucoşii pe garduri stau cocoţaţi

Să vină…
S-apară aici cineva
O naştere…
Nouă casei să-i dea
Să-nvie…
Şi sufletul ei pîrjolit
Cu streşină nouă şi gard înnoit…

Soarta unui soldat...

Stă un drumeţ cu faţa-ngîndurată,
Se uită la mormănt, la crucea scîrligată,
Pe obraz cicatrizat, o lacrima se scurge,
O amintire grea din suflet el o zmulge.

Cînd plînge pe ascuns, nimeni nu înţelege,
Că în acest mormînt, sta un sătean de veghe.
E veşnic un străger, hoinar pe la hotare,
Soldatul e ursit, el doar o dată moare.

Se întorceau mai mulţi, dintr-o misiune,
În rîndişor, tăcînd, călcau ei doar pe urme
Şi aşa a fost, ca să-şi trăiască soarta,
O mină pe cărare, de un duşman lăsată.

Bubuitura-n deal, pe mamă o treziră,
Iar el fără de ochi, într-un picior căzură,
A încleştat el strîns, dinţii de durere,
Nici n-a mai priceput, că nu are vedere.

La nimeni nu le spune, că pentru ce sau cine
El sînge a vărsat, la toţi spunînd că-i bine.
El singur face tot, că încă e-n putere
Nimic nu acceptînd şi milă nu mai cere.

O unică dorinţă în suflet el o are,
Să nu rămînă oameni, calici pe o cărare,
Atunci în '92, la straj-a stat de veghe,
Dar astăzi ţara lui, se face că nu-l vede...





joi, 29 decembrie 2011

Mărturisirea unui bărbat...



Cu trenul într-o seară,
Am fost plecat din ţară,
Cu gîndul să mă-ntorc,
Dar n-am acest noroc.

Plecat pentru trei ani,
Ca să-mi cîstig doar bani,
Mi-am irosit iubirea,
Primit-am despărţirea.

N-am strîns mare avere,
Am grămădit durere,
Am prăpădit eu totul,
S-a stins în suflet focul.

Copiii lepădaţi,
Femeia-i pe urlaţi,
Şi gol-chistol în pungă,
Calea spre casă-i lungă.

Aş da toţi banii lumii,
M-aş bate şi cu pumnii,
Ca să întorc eu timpul
Acolo unde-i gîndul.

La casa bătrînească,
La maica din fereastră,
La pruncii mei micuţi,
La cei mai dragi şi scumpi.

Îmi rod şi-acuma cotul,
Că am schimbat norocul,
Şi cred că de-atuncea,
Îmi e greoaie crucea… 

Cu jale de Moldova…



MOLDOVA toată e un zooparc,
Şi fiarele în EA ce vor aceea fac,
Nu înţeleg nimic care e leu şi pradă,
Vizitatori nu sunt, nu au ei ce să vadă.

A fost odată EA, o ţară din poveste,
Şi despre EA a fost în lume bună veste,
De oameni primitori, cu inima deschisă,
Şi-n ochii lor aredea o flacără aprinsă.

Ce a rămas din EA, o ţară prăpădită,
Tăiată, despicată şi toată bucăţită.
Prin lume un popor este împrăştiat,
Şi Dumnezeu de EA, parcă a uitat.

Da cine a dorit, aşa să-i fie soarta,
Că moldovenii toţi, îşi lasă singuri vatra,
Şi uita de obiceiuri şi uită de părinţi,
Si se ascund în lume, oameni prigoniţi.

Cei de făcut cu ea, cu această moldovioară,
Că plînge-n hohot lung o coarda de vioară,
La cine să te rogi şi cine s-o ajute,
Să treacă mai grăbit peste această punte.

E îmbrăcată-n haine negre de tristeţe,
Şi doliu-l citeşti scîrbit la toţi pe feţe,
Iar primăvara-n suflet la nimeni nu mai vine,
Dar totuşi ai speranţa, că are să fie bine.

Ca să-nflorească ţara, cum ea a fost odată,
Şi moldovenii ei, să facă vesel roata,
Să-şi aibă-n viitor, părinţi copiii acasă,
Şi-atuncea am să cred, Moldova e frumoasă…

miercuri, 28 decembrie 2011

Un tată aşteptat la uşă




La uşă cineva s-aude şi tot nu o deschide,
Ştiu că-s treaz, galucinez şi ginduri vin stupide,
Iar eu tresar  ca de pe foc sar de la masă,
Deschid încet, şi-aştept să între EL în casă.

De trei decenii, stau şi-aştept în orice zi la usă,
Să între tata, dar înţeleg că e demult cenuşă,
Şi ce să fac,  dacă mereu aştept să vină tata,
Părinte sunt, - şi ce aştepţi? - mă-ntreabă veşnic fata.

Cum să îi spun, că-s mare dar cred sincer în minune,
De la cinci ani, să stii că ai rămas fără de EL în lume,
Şi cînd te uiţi, că cineva părinţii lor îşi neglijază,
La cer tu strigi, dar astă acolo sus nu mai contează.

Păzeşte Doamne, Te rog, pe toţi copii lumii,
Că îi disparţi, şi viaţa o trăiesc ca nişte mumii,
Ce tot se plimbă-n, labirintul negru a singurătăţii,
Dar pîn la urmă, înţeleg c-aştepţi să vină ora plăţii.

Eu am avut, şi labirint, singurătate, şi negreţe,
Eu tot aştept, să înţeleg de ce nu a ajuns la bătrîneţe,
Acel ce uşa scîrţîe, şi prin-prejurul meu foşneşte,
Sau poate aşa, izbeliştea de casa mea fereşte.

Eu vreau să ştie, orice om ce mă-nconjoară,
Nu ai mai mare greu pe suflet, singureţe  şi ocară,
Cînd tot aştepţi, să între tata-n casa ce nu a văzut-o
Că un băiat, fără de tată viaţă parcă n-a avut-o.

Gîndul frunzei care zboară




Frunza cade şi pîn zboară,
Oare cei trece prin cap?
Un lăstar, un ger, o floare
Sau un iz de liliac?

Vîntul blind de primăvară?
Sau miros de lăcrămioară?
Ghiocelul ce-i tot spune:
- Bun venit cu noi în lume!?

Cei doi tineri, ce la umbră,
S-asundeau şi se iubeau?
Sau de cucul, ce-o salvase
De omizi ce o rodeau?

De un nor, ce-n plină vară
Baie veşnic îi făcea,
De un cuib de turturică
Şi de puiul ce foşnea.

Luna, plină-n cer de noapte?
Stelele ce-i licăreau?
Bufniţa colea departe,
Veşnic somn nu mai avea?

Frunza zboară şi tot speră
Că acei ce ia ştiut,
N-au s-o uite niciodată
Pentru cea ce a făcut.

Dar îndată cei căzută,
Toţi de frunză au uitat
Şi asteaptă-n primăvară
Alte frunze pe copac...

Yin şi Yang


Sclipesc…
Şi zîmbesc…
Doi ochi de copil
Se-nchid…
Lăcrămiază…
Acei de bătrîn.

Răsare-nverzeşte
O iarbă-n april,
Uscată-i şi moartă
Toamna tîrziu.

Curat e ca apa
Păcat de copil,
Negru şi sumbru
Suflet păgîn.

Senin…
Şi albastru…
E cerul înalt,
Închis…
Fioros…
E cel nourat.

Zboruri în cer,
Şi căderi în abisuri,
Pui întrebări,
Aştepţi şi răspunsuri.

Atunci cînd mori,
Mai vreai înviat.
Din alb şi negru
Yin Yangu-i format

Viaţa din poze


Albunul vieţii eu îl răsfoiesc
La fiecare filă atent privesc.
Pozele haotic îs împrăştiate,
În suflet am şi urme zgiriate.

În una mama îmi sărută burta,
În alta tata mă duce cu căruţa,
Atunci aveam cred poate doar un an,
Şi eu eram călare pe Răzvan.

Cînd am găsit eu prima lăcrămioară ,
Cînd sora am văzut-o prima oară,
În locul de pălăriei în cap aveam o oală,
Mai sunt cînd am pornit la şcoală.

Cînd la armată am plecat din sat,
Cînd am venit flăcău de însurat,
Şi prima dată cînd am sărutat vecină,
Şi-atunci cînd i-am cerut eu mîna.

Sînt poze unde ochii lăcrămiază,
Sînt altele că-n suflet luminează,
Am poze care-aş vrea să le arunc,
Dar altele pe care şi le pup.

Acestea-s poze ce le am în amintire,
Te uiţi la ele şi mai ai o retrăire
A sentimentelor ce le-ai trăit odată,
Şi aşa vezi că viaţa nu e moartă.

Păstraţi vă rog pe toţi fotografia,
Cît de bătrînă nu are să fie,
Fiindcă orice poză cum nu este,
Viaţa ei la toţi o povesteşte…

Grădiniţa de bătrîni...


Pe o bancă doi bătrîni,
Povestesc ce-a fost odată,
Iar acum ca nişte cîni,
Stau aici fără de casă.

Alţii doi printre copaci,
Cu paşi mici, încet, agale
Merg pe alee şi surîd
Dar pe ascuns îs plini de jale.

Fiecare dintre ei
Viaţa-ncet o cotileşte
Şi la toţi le spune ferm
Cît de bine acum trăieşte,

Dar în suflet e noroi.
După ce merg la culcare,
Lăcramiază ochii goi,
Şi aşa-i la fiecare.

Au crescut copii, nepoti
Viaţa-ntreagă au muncit-o
Ca la urmă cei mai dragi
Să le facă mulţumita.

Şi-amintesc ce-a fost cîndva,
Cînd erau în floarea vieţii,
Pe copii cum îi duceau
Şi-i lăsau la grădiniţă.

Iar acuma s-au schimbat,
Rolurile-n piesa dată,
Toţi copii au plecat,
Şi nu-i iau seara acasă.

Ochii-n zare se lungesc,
Şi se uită-n depărtare,
La portiţă ei privesc,
Şi toţi stau în aşteptare.

Poate ar trece cineva,
Că-ci copii şi rude-s multe,
Să n-aujunga nimenea,
Să nu le deschidă uşa.

Este trist să inţelegi,
Că de dragoste ţii sete,
Iar tu viaţa o sfîrşeşti,
Tot acolo unde-ncepe …

Doi bunei şi cinci nepoţi


Masa goală, cinci nepoţi și o casă bătrîneasca,
Asta-i tot ce-au grămădit doi bătrîni timp de o viaţă.
Au avut şi trei copii,doi băieţi şi o fetiţa,
Cînd îşi amintesc de ei,lacrimile-n ochi s-agită.

Iar acuma au ajuns,uşa să nu se deschidă,
Şi numai de cînd în cînd, telefonul să-i surprindă.
Din Rusia un băiat, din Olanda sună fata,
Iar mezinul e fecior, n-a sunat încă o dată.

Cînd vorbesc la telefon, faţa e numai şîrloaie,
Glasul tremură uşor, sufletul e în văpaie.
Le trimit şi bani, şi haine, dulciuri, alte bunătăţi,
Dar iubirea părintească, prin colet nu o primeşti.

Doi bunei cu tîmpla sură și c-o droaie de nepoţi,
Vor pe toate să le-azvirlă, ce primita-u prin coleţi.
Că-ci mai scumpe ca acestea-s Sufletele părinteşti,
Şi le simt mereu eu lipsa că-ci nu au viaţa pe veci.

Bocetul cucului




O vară-ntreagă cucul,
Printre copaci zburînd,
Prin cucuit bocindul
Şi puiul ei strigînd.

Se roagă să o ierte,
Pentru un ou lăsat,
În cuib străin, sub pene,
De alţi părinţi cătat.

Iar puiul nu-i răspunde,
Că-ci lui nu i-au cîntat,
Un cucuit de mamă,
Alt cînt l-au învăţat.

Şi cucul zboară-ntruna,
De toţi tot întrebînd,
De n-au văzut ei oare,
Un cuculeţ plîngînd..

Şi nimeni nu-l aude,
Şi nimeni nu-i răspund,
Că-i singur cuc pe lume,
Şi are doar un gînd.

Să îşi revadă puiul,
Pe care l-a lăsat,
Să-i ceară o iertare,
Pentru acel păcat.

Găsim şi printre oameni,
Copii abandonaţi,
Ce nu-şi cunosc părinţii,
Şi n-au surori şi fraţi.

De ce nu plîng prin crângi,
Şi-acele prăpădite,
Ce pruncii şi-au lăsat,
În cuiburi părăsite.

Bătrînul şi piatra


Pe-o piatră la o margine de sat,
Îngîndurat un moş stă aşezat.
Şi-aşteaptă toată ziua pînă seară,
Măcar un fiu din trei ca să apară

Acolo stă şi vara, şi cînd ninge,
El lacrimi n-are dar în suflet plînge,
Că casa-i goală şi nu mai vorbeşte,
Doar c-un toiag se ţin prieteneşte.

Cu piatra el se-mparte cu de toate,
Ce visuri a avut în orice noapte.
L-a piatră vine cît mai dimineaţă,
Se spovedeşte ce-a făcut  în viaţă.

Mai este cineva cine-l aud,
Toiagul, vîntul şi un tînăr murg.
Fiindcă toţi se fac a nu vedea,
moşul stă la sfat cu cineva..

Bătrînul şi cu piatr-au devenit,
Ca doi prieteni de nedespărţit.
Să-i spui cuiva, nu cred că au să-nţeleagă,
Despre bătrîn şi piatră n-au să creadă.

Cum piatra îl ascultă pe moşneag,
Cu mina tremurîndă pe toiag,
Că numai ei îi povesteşte totul,
Şi simte că-n mosneag se stinge focul.

Şi iată că-ntr-o zi ia s-a trezit,
Cu vîntul ce încet ia povestit,
mosul de pe uşă n-a ieşit,
Şi că toiagul stă în drum mîhnit.

Îndată auzind această veste,
Din piatra tare a rămas doar lespezi.
Singurătatea a distrus şi piatra,
Aşa a fost ca să le fie soarta.

marți, 27 decembrie 2011

Moş Crăciun pe nume Titus

Acum două săptămîi am aflat despre o întîmlare, sau mai bine zis o faptă măreaţă a unui copil de 8 ani ce merge la aceleaşi dansuri cu fetele mele. Această istorie este adevărată, şi anume... numele băiatului este Titus, este din Chişinău şi are 8 anişori. Să-i dea Domnul sănătate.

Un băiat pe nume Titus
Într-un an de la Crăciun,
Tot a strîns în pusculiţă
Ce primea pentru dejun.

Într-o zi pe net cu mama
Se uitau ei la copii,
Ce-s bolnavi şi stau cu gîndul
De Crăciun ce vor primi.

Toţi copii ce au mame
Împreună ei vor scri
Lui Crăciun micuţe taine
Care se vor împlini.

Dar sărmanii n-au cu cine
Şi-au rugat pe cineva
Ca pe net să le posteze
Ce dorinţă ar avea.

O fetiţă îşi doreşte
Epuraşul roz-închis,
Un băiat aşa ca Titus
Bicicleta lui de vis.

Şi atunci micuţul Titus
Mamei dulce i-a şoptit:
- Eu doresc să fiu Crăciunul
Să-mlinim ce şi-au dorit.

A stricat el puşculiţa
Ban cu ban a grămădit,
Darurile de la piaţă
La spital au nimerit.

Aş dori ca despre Titus
Care-a fost el în ajun
Cel cu inimioara mare
Cel mai nostim Moş Crăciun.

E cu inima măreaţă,
Şi cu sufletul deschis.
Să trăieşti micuţul Titus,
Moş Crăciun venit din vis.

Cine-i bogat?...

Mă doare şi-s trist cînd plînge-un golan,
Şi inima-i ruptă cînd văd un sărman,
Sînt voios şi surîd cînd aud undeva
Că-s veseli în joacă copiii cuiva.

De ce? Pentru ce? Sînt oameni săraci,
Cu suflet măreţ, fără bani şi sărmani.
Ce fac? Ce au dat? Că alţii-s bogaţi
Cu suflet vîndut şi putrezi de bani.

Cine-s mai buni? Cei cu bani în chimir,
Sau cei dezbrăcaţi dar cu sufletul plin.
Cine-s frumoşi? Cei ce îmblă chitiţi,
Sau unii ce poartă copii cîrpiţi

Săraci nu sînt cei ce nu au ce mînca
Dar cei ce în viaţă un ban nu ar da
La prunci ce afară dorm pe sub brazi
La toţi care-n casă-nopteza-mbrăcaţi.

Iar cei ce nu au,
Ei nici nu au avut,
Că-ci sufletul lor,
Nu a fost de vîndut…


Cine are nevoie de ea...

Un adevăr poate să existe
Un adevăr e tot cătat întruna,
Şi fiecare le asează-n liste,
Şi sînt eliminate cîte una

Din lista-ntreagă de-adevăruri
Lasate sînt acelea ca să îi convină
Iar cele ce-s ştiute doar în ceruri
Sînt transformate toate în minciună.

Minciuna poate fi adevărată
Iar adevăr să fie o minciună
Năsăditura poate să nu doară
Şi să te frigă ce nu-i pălitură

Te-ntrebi şi nu poţi da răspunsul
Că poţi să rîzi atunci cind vine plînsul
Şi o minciună este adevărată
Cînd şi dreptatea e abandonată

O poţi găsi doar pe la fundul mării
Acolo nu-a s-ajunga-n veci nici unul
Dar poate n-au s-o caute vre-o dată
Că nimenea nu-i vad în viaţă sensul

Aşa că adevărul nu-i minciună
Iar o minciuna nu-i adevărată
La adevăr doar nimeni nu pretinde
Iar de minciuna viaţa lui depinde

Nu au nevoie ei de adevăr
Dar şi minciuna sufletul apasă
Ce să alegi o viaţă de amar
Sau una în minciună îngropată…

Unde-i drepataea în stînga sau în dreapta?

Unde-i drepatatea în stînga sau în dreapta?
Şi dreapta-i stînga, şi stînga este dreaptă
Nu ştie nimeni care-i înţeleaptă
Numai acel ce merge-n una sau în alta.

O bună parte merg în stînga sau în dreapta
Ei cred că calea lor e cea mai dreapta
Că drumu-ales de dînşii în sfîrşit
Îi va aduce la finalul cuvenit.

Că cel ce vrea la stînga să cotească
El poate şi prin dreapta s-o uschiască
Că-ci nu tot timpul stînga e mai dreaptă
Sau invers, şi deaceea sunt care aşteaptă

Ca să cotească alţii într-o parte
Iar ei v-or sta chitic mai de o parte
Şi crezul lor: Că dacă ai răbdare
Numaidecît tu ai să treci şi marea

Numai acel ce merge înainte
Nu caută cărări pe ocolite
Şi nu aşteaptă alţii să le facă drumul
Cărare-aleasă o trece şi de unul.

Sînt încrezut că cel ce calea şi-o alege
Pîn la sfîrşit el roadele culege
Şi nu contează-n care parte ai cotit
Să nu regreţi pîn unde-ai nimerit.

Şi ce mai vorbe…
Stînga…
Dreapta…
Înainte…
Oricum ajungi în locuri diferite
Şi necătînd la scopuri variate
La toţi finalurile-s egalate…

Un bărbat ce plînge...

Poate oare un bărbat
Soarta amară să şi-o plîngă
Cînd îl vezi înlăcrămat
Melodii de jale-ngînă

De ce oare pari slăbit
Comparat esti c-o bătrînă
Cînd pe margine de ochi
Lacrima pe-o geană atîrnă

Chiar şi dacă totuşi vezi
Un bărbat ce plînge-n hohot
Să te-apropii, să nu-l rîzi
Sufletul lui e ca un clopot

Ce-ar scula un sat întreg
Ca să strige că îl doare
Nimeni nu-l mai înţeleg
Şi tot cerul pe el cade

Totul plînge-n jur de noi
Şi natura lăcrămiază
Dacă plînge un bărbat
Sufletul el şi-l tratează

Ochi înouraţi


Ochii îs plini de lacrimi ca şi norii
Te uiţi în ei şi te cuprind fiorii
Priveşti în ei se vede doar abisul
A sufletului tîng ce îşi aude plînsul

În ei demult nimeni n-a mai văzut
Seninul albalbastru este în trecut
Căci sufletul lui e îngerul căzut
Şi stă în văpaie un spirit zăcut

Licoarea din ochi îţi poate vesti
Fără a auzi şi a povesti
Care e soarta şi ce-a îndurat
Un suflet căzut şi îndepărtat

Nu mai vezi în ei sclipirea veţii
Şi nu mai bucură privirea dimineţii
Şi nu  îl mai desfaţă lumînarea
El vede tot în jur doar în culoarea

Pustiului şi singurătăţii,
Păcatului şi absurdităţii,
Invidiei şi a blestemării,
A urăi şi abandonării…

Cît oare nişte ochi pot să privească
Ce preţ o are soarta omenească
Şi cred că ochii se înseninează
Numai cînd sufletul acesta luminează. 

luni, 26 decembrie 2011

Mioriţa

Pe un picior de plai,
Pe-o gura de rai,
Iată vin în cale
Se cobor la vale
Trei ciobănei
Dar fără de miei.

Oile-s departe
Că-ci nu prea ştiu carte.
Sînt toate flămînde
Păzite de cîine.
Nu au ce să facă
Stau şi aşteaptă.

Unul e Lup,
În oase şi trup
Al doilea e Ghimp,
O floare de cîmp
Si al treilea-i Filat
E cel mai bogat.

Iar cei ciobănei
În număr de trei
De doi ani încoace
Nu pot să se-npace:
- Cu turma ce facem?
- Unde s-o paştem?

Iar orice oiţă
Cu lînă plăviţă,
Stă şi aşteaptă
Că-ci nu e deşteaptă,
Ce poate să facă
Cînd e aplecată.

Iar doi ciobănei
Din toţi cei trei,
Mări se vorbiră
Şi să sfătuiră
Că tot ce vor face
Filatului nu-i place.

Bieţi ciobănei,
Se rod între ei
De turmă-i în cot
Oiţa-i de vot...
Numai pentru muls
Şi doar pentru tuns.

Oile zbiara,
De foame-or să piară
Pe nimeni nu doare
Că toată turma moare.
Şi aşa-i de cînd lumea
Ciobanu şi turma...

Pruncul

Un suflet mic, încă fără de nume
Stă şi ascultă ce se face-n lume
În jurul lui e multă galăgie
Dar glasul mamei el deja îl ştie

El stă şi-asculta cum se bate-ntruna
O inimioară ce va fi doar una
El simte cum îi mingîe burtica
Aşa cum poate face doar mămica

Mama îşi împarte orice veste
În toată seara-i spune o poveste
O noapte-ntreaga somnul îi păzeşte
Şi dimineaţa dulce îl trezeşte

El ochii mamei încă n-a văzut
Dar sînt frumoşi el este încrezut
Cu ochii mamei lumea o percepe
Şi de aici el viaţa o începe

Un copilaş în burtă aude cîntul
Şi-o dragoste, şi-o mîngîere şi alintul
Atîta timp cît pruncul e iubit
El simte că de mamă e dorit.

Iar mama îşi aşteaptă pruncul
Şi speră să se împlinească visul
Să fie „MĂMICUŢĂ” ea numită
Şi numai asta ar s-o facă fericită...

Patrioţii Moldovei

De la 90-ci încoace, toţi încearcă a ne citi,
Lecţii de independenţă şi ne-nvaţă a trăi.
Fiecare peste noapte crede că va deveni
Patriot măreţ a ţării, şi începe-a hoinări.

Bate pe la toţi la uşă, multe fapte a meni,
Şi la oricine promite, că ţar bun va deveni.
Numai cum se vede-n scaun, el de lume a uitat,
Şi din păcătos ca alţii, se transformă în bogat.

Mircea, Petru şi Volodea, Mihăiţă şi Marian
Care-i patriot a ţării? Care-i cel mai moldovean?
Cinci sînt împăraţi la numar, numai nu-s încoronaţi
Au promis marea şi sarea, nu vorbim că sînt bogaţi.

Fiecare dintre dînşii, cîtă vreme a domnit,
Nopţi întregi numai la lume şi la ei nu s-au gîndit.
Numai că pînă la urmă, nu chiar tot sa împlinit.
Ceea ce-i trebuia lumei, tot la ei a nimerit.

Vine timpul să colinde  toată ţara-n lung şi lat
Ca să spună ei la lume, că el e cel de votat.
Că mai bun ca dînsul nu e, este cel mai devotat
Pentru Patrie şi ţară, cel mai harnic împărat.

Oare ăşteas patrioţii care ţara au vîndut,
Care sînt mai răi ca hoţii, din Moldova au tot rupt,
Bucată cu bucăţică, şi-au ticsît la ei în sîn
Şi tot strigă-n gura mare: - Ia priviţi că alţii vin.

Noi avem două decenii, de cînd laşii ne conduc
Dintr-o ţară-nfloritoare, în pusţiu ei tot ne duc.
Şi promit, şi lumea-i crede, pentru tocmai patru ani,
Nu mai că după alegeri, nu mai are ţara bani.

Poate ajunge-odată, patrioţi voi poricliţi
Viaţa este ca o roată, şi voi tot vă învîrtiţi,
Ca să stiţi că cel ce fură, pînea de la cei săraci
Dumnezeu nu bate gura, ci cu suflet ai să zaci.

Ia mai staţi puţin VOI oameni, că atunci cînd pui “VOTAT”
Să alegi în care mîna soarta ţării ai gajat.
Care “PATRIOT” a ţării, iar te va mai amăgi
Fiindcă iarăşi vin alegeri, ia încearcă de-a gîndi.

Mama Moldovei

Mulţi îi zic “Moldovă mamă”
Fără a se întreba
Dacă mai avem noi oare
Mame-n ţărişoara mea

Unde-s mamele din ţară
Unde ele-au dispărut
Ce balaur într-o noapte
De la pruncii lor le-a rupt

Unde-i mama să-i alinte
Şi să-i mîngîe pe cap,
Să îi vadă cum se-nalţă,
Nu mai dorm de-a latu-n pat.

Cresc copii singuratici
Lepăda-ţi pe-acest pămînt
Fără stimă părintească,
Fără Dumnezeu în gînd

Unde-s ele, pe-acui grijă
Copilaşii şi-au lăsat
Pentru ce avere-n lume
Sau poate pentru păcat?

Eşti orfană tu, Moldovă,
Fără mame, fără taţi
Au fugit care şi unde
Ca să îmble pe urlaţi

Poate-ncerci să reînvii
Ca să fii din nou tu mamă,
Pentru toţi copii tăi
Ca săi strîngi acasă-n leagăn.

Doi frati


Doi fraţi de mînă se ţin uşurel
Stau şi se uită cum moare-un bunel
Şi se gîndesc ce vor face în doi
Cu casa pustie, cu păreţii goi,

Ei cred că bunelul e adormit
Că ieri a lucrat şi e obosit
Si ochiul lui tulbur e deneclintit
Bunelul îi rece şi e amorţit.

Lacrimi în ochi de copii părăsiţi
De lume uitaţi şi de nimeni iubiţi
Singuri, flămînzi şi cu suflet golit
Doi îngeri sărmani, ce au suferit.

Mama n-o ştiu, nici n-au cunoscut
Iubirea de mamă, ei doi n-au ştiut
Că dragostea toată bunelul a fost
Şi-a mamei iubire e fără rost.

Plîng şi suspină copiii în gol
Mama nu este, bunelul e-n sol
Stau şi aşteaptă un înger din cer
Ca inima mică, să nu fie-n ger

Au să pornescă în viaţă în doi
Mici şi flămînzi şi cu haine în zoi
Cred că ei au altceva de făcut
Cea ce-n viaţă ei nu au văzut.

Vor trece anii, şi se vor întoarce
La un mormînt din sat, în care zace,
Acel ce dragostea in suflet le-a sădit
Chiar dacă-i mort, la ei el n-a murit.

Bradul bunicii

În casa de pe uliţa vecină
Stă singură în casă o bătrînă
Ce bradu-mpodopeşte an de an
Şi-aşteaptă ca să vină vre-un golan.

Ca să-i deschidă uşa şi să strige:
- Bunico, vin afară, că iar ninge
Hai să gatim o babă de zăpadă
Ca şi vecinii noştri să o vadă.

Dar ani de zile nimeni nu mai vine
Nepoţii îs plecaţi în ţări străine
Copii de Crăciun numai o sună
Şi îi doresc o noapte şi-o zi bună.

Ea plînge şi tot pune sub braduţ
Cadouri, plicuri, dulciuri şi-un căluţ
Ca să-i aducă în ogradă pe cei dragi
Şi speră şi se roagă ea la magi

Că viaţa-i trece, şi braduţu-n casă
Are să fie cît ar să trăiască
Şi-ar să fie cu de toate-mpodobit
Şi sub braduţ cadoul e gătit,

Pentru copii şi pentru cei mai dragi
Nepoţi micuţi ce-s roşii pe obraji.
Dar lumînarea vieţii se termină
Şi crede ea, că totuşi ar să vină.