Cine nu-i deacord cu aceasta...?

Oare cum ar fi atunci,
Cînd să fii un nevăzut,
Printre oameni şi prin nuci,
Să te plimbi ca un năluc.

Să asculți cum fiecare,
Te bîrfesc făr-ruşinare.
Cum se chicotesc la spate,
De-ar putea încă te-ar bate.

Nimeni nu-ţi mai bat la uşă,
Telefonul l-au uitat,
Cînd te văd se-ntorc de parcă,
Chipul nu l-au observat.

Şi atunci chiar că-nţelegi,
Că prieteni nu-s pe lume,
Este doar un interes,
La moment de al tău nume.

Domnului îi mulţumesc,
Crucea-n spate e greoaie,
Oamenii dezamăgesc,
N-ai nevoie de războaie.

Să-nţelegi că doar atunci,
Cînd nevoia te apasă,
Dintr-o droaie de bezmeţi,
Nici la unul nu lii pasă...

Cioara, Lupul, Taurul și Ariciul... fabulă nepopulară

Într-o zi dis dimineață,
Am plecat pînă la piață,
Să mai văd și să aud,
În țară ce s-a făcut.

Toată ziua am umblat,
Tot orașul în lung și lat,
Foarte tare-am obosit,
Dar din piață n-am ieșit.

Mai pe scurt am să vă spun,
Ce în piață este bun.
Numai ochi de om nu este,
Restul e ca în poveste.

Dacă ai parale-n pungă,
Și dorința-ți este lungă,
Cumperi tot ce este-n lume,
Fructe, haine și legume...

Ia te uită, într-o parte,
Un moșneag citește-o carte.
Ce propune de vînzare?
Interesul meu e mare.

Vai, ce cușculiță mare
Și mai are trei zăvoare,
Lacăt are la mînere,
Pentru cheie n-au bariere.

Uite ce-i interesant,
Cine-n cușcă-i arestant.
Că moșneagul nu se teme
Făr de chieie-n buzunar.

Stă o Cioară cățărată,
Lupușorul fără haită,
Taurul în colț se plimbă,
Și-un Arici fudul cu ”nimbă”.

Îl întreb pe moș în fugă,
Chiar făcînd din asta glumă:
- Nu ții frică că au cheie
Și toți patru pot s-o eie?

Iar bătrînul: - Nu-ți fă grijă,
Ei nu sunt ca o verigă,
Și mai mult că, nici o dată
Cușca nu-i abandonată.

Ia te uită la toți patru,
S-ar mînca unul pe altul,
Dar se tem că pîn-la urmă,
Unul poate să rămînă.

Lupu l-ar mînca pe Taur,
Dar se teme el de Cioară,
Taurul dacă-l doboară,
Ciara noastră hop și zboară.

Cioara zboară că-i deșteaptă,
Stă pe-un băț și tot și așteaptă,
Ca cei trei de la pămînt,
Să se spulbere pe vînt.

Iar Ariciul nostru-i mic,
Tot se crede el voinic,
Știe ghimpi doar să arunce,
Ca la alții să încurce.

Taurul tot stă și paște,
Cei din jur n-au să-l atace.
Cioara-nvață ca să zboare,
Lupu stă în așteptare.

De Arici el n-are frică,
Alții nu-s în cușculiță.
Iat-așa ei și trăiesc,
Iar eu stau și îi privesc.

Și chiar dacă nu e mare,
Este foarte încăpătoare,
Ca în ea ei să trăiască,
O viață așa frumoasă.

O Cioară zburătoare,
Din Trei o adunare,
Iar circul ce-l arată,
Nu-i vesel nici o dată.

Și-s fericiți că lumea,
Nu înțeleg că-i culmea.
În culmea agoniei
A tuturor prostie.

Mă uit la colivie,
Pricep că-i o curvie,
Lui moș i-am zis zi bună.
Chiar lumea e nebună!?

Nu sunt chiar erudit,
Am stat și m-am gîndit,
C-așa amuzament,
Avem și-n Parlament...

Suflet maltratat nu doare...

Suflet maltratat nu doare,
Fiind că nu mai este viu,
Nu mai are loc sub soare,
Și se simte ca-n pustiu.

Se aruncă-n dreapta-n stînga,
Aripi n-are, c-ar zbura,
Zbuciumată și sătulă,
Soarta toată-ar epura.

De osîndă și pedepse,
De bătăile-n ca-n lupte,
De cel hoit ce viața-i arse,
Oferindu-i zile fripte...

Stă pe mal de rîu, abrupt,
Și-și privește-n apă soarta,
Fierbe inima în piept,
Cînd își vede-n beznă groapa.

Viața-i goală, și în lacrimi,
Înecată-i soarta grea,
Suflet maltratat și patimi
Asta-i tot ce-a fost în ea...

Cu regret zeci de mii de femei în Republica Moldova au nefericirea să-și ptreacă viața în bătăi și maltratări. Pentru mine un bărbat ce ridică mîna asupra unei ființe mult mai slabe ca el, nu este bărbat, e o jigodie jalnică și neputincioasă. Îmi pare rău că între bărbați sunt asemenea indivizi...

O poză care nu va fi...

Mergînd încet prin casa părintească,
Ce-i părăsită parcă de o viață,
Am ridicat de jos o mică poză,
E galbenă de timp și nu e roză.

Privesc atent, și lacrima-mi străbate,
În poză-ș mic și stau în brațe,
Buneii, adunata-și neamul,
Probabil se serbează hramul.

Iar poza e lăsată amintirii,
Mătușele și moșii, sunt și verii,
Pe fața lor nu este strop de mahnă,
Sunt împreună și se bucură de viață.

Mă-ntreb acum cînd tîmpla mii căruntă,
Unde e poza mea cu ruda toată,
Unde-s copiii mei și toți nepoții,
S-au prăpădit sau i-au furat și hoții.

Nepoții eu nu-i văd de ani de zile,
Fiind că sunt plecați la mii de mile.
Și neamul nostru-i rătăcit în lume,
Și se va pierde-n timp al nostru nume.

Nu cred că am să am vre-o dată,
O poză a fericirii ca aceasta,
Și mie-mi este frică, n-ar să fie,
O aminitire ca aceasta vie.

Am să o pun alături de icoane,
Și seara eu voi zice: - Dragă Doamne!
Te rog să-mi strîngi acasă pruncii
Să mă pozez și eu, cum au pozat bunicii...






 

Lupta vîntului c-o frunză...

Luptă vîntul cu o frunză,
Pînă n-o transformă-n praf,
Pînă de pe creang-o rupe,
Și-o așează într-un vraf.

Frunza cît de mică nu e,
Se tot zbate într-un vînt
Și se roagă să o ierte,
Pe un vîrf de creangă frînt.

Cine-i frunza pentru vînt,
Cu puterea lui enormă?
Chiar și dacă e veșmînt,
Pe-un copac ce stă de formă?

Cîte frunze rupe vîntul,
Cît se plimbă prin copaci,
Cu suspin e plin abisul,
Mii de frunze în alaci...

Soarta omului și ea e,
Aruncată-n vînt aiurea,
Pentru unii preț nu are,
Alții însă-i fac peirea.
 

Vre-au să zbor, să mor, ca-n vise...

Vre-au să zbor, să mor, ca-n vise,
Înger parcă n-aș avea,
Dar deja sunt obosite,
Filele din viața mea.

Dacă inima n-ar bate,

Ochii viață n-ar sufla,
Gîndul vechi oare ce-ar face,
În ce vise s-ar plimba.

Trece-o zi și trece-o noapte,
Ani de zile s-au uitat,
Încotro, și-n care parte
Vîntul gîndului bătea?

Vre-au să zbor, dar fără moarte,
Să mă-nvăț doar a plana,
Să admir o viață moartă,
Care trece ca o stea...

Pentru trădători de neam şi ţară...

Plînge Nistrul,

Plînge Prutul,

Şi Siretul lăcrămează,

Că o mînă de dihanii

Soarta ţării au furat-o.

Au trădat întreg poporul

Şi l-au pus ei sub poclon,

La alt neam şi altă ţară,

Drept romani puşi etalon.

De am şti noi toţi, vre-o dată,

Stefan, Domnul ce-a dorit,

Să se-nchine moldoveanul,

Sau să-i bată pe păgîni?

Este mare voia Ta,

Şi la toţi vei da putere,

Să păstrăm pentru urmaşi

A Moldovei, a noastră-avere...

Fiara omenească...

Omenesc nu are fiara, fiară omul poate fi,

Chipul fiarei ne-nfioară, cel de om a ne-amăgi.

Cei mai bine să fii fiară sau să fii în chip de om,

Fiarele nu se trădează, oamenii sunt un sodom*.

Fiara puiul nu îl lasă într-u grija altuia,

Copiii de om rămîn părăsiţi de maică-sa.

Fiarele nu au icoane, pentru zei ei n-au prădat,

Omul chiar de şi se roagă, în păcat e înfundat.

Şi atunci ce e mai bine să fii om sau să fii fiară?

După mine animalul cum se naşte aş-ar să piară,

Omul însă pîn’ la moarte se transformă în viclean,

E mai rău el ca o fiară, chiar cu chip de pămîntean.

* SODOM - prăpăd, nenorocire, pustiire, potop.

Bufoni rătăciţi...

De să-i ducă prin pustiu

Pe toţi blegii din Moldova

Ce o trag prin bisturiu

Şi nici ghîndul la Iehova.

Rup, dărîmă ţara-ntreagă

Se bat joc de-a ei norod

Nu mai cred ca să-nţeleagă

Ce se-ntîmplă cu Irod

Sfetnicii se declarau

Că-şi iubesc amarnic vatra

Lumea-ntreagă-i „admirau”

Cum tăiau ei singuri harta.

Nătărăi sunteţi atunci

Cînd ajunşi în fruntea ţării

Tot poporul să-l arunci

Dezbrăcat la poarta gării

Cei ce laudă-mpăraţi

Să mai scrie-ţi şi de jale

Că altfel vă transformaţi

În bufoni ce merg agale.

Ce simte oare mama ce fiul i-l îngroapă?

În 2 săptămîni în Moldova au fost împuşcaţi doi tineri. Un băiat mortal iar altul a fost rănit. Aceşti doi tineri au fost împuşcaţi de către persoane care nu au nimic sfînt în viaţa lor. Nu s-au gîndit nici la faptul că aceşti tineri au acasă mame. Sînt încrezut că ei tot sînt aşteptaţi acasă de mama lor. Să nu dee Dumnezeu să simtă mamele lor ceea ce au simţit mamele acelor băieţi în care ei au tras din arme de foc.

Eu tot am rămas fără de tată pe cînd aveam doar 5 ani şi ştiu nu din auzite ce au simţit bunicile mele cînd au primit vestea că tatăl meu a fost ucis... Nu doresc la nici o mamă să-şi îngroape pruncii...

Nu poate fi mai rău decît un prunc să-ţi moară,

Ce poate fi mai greu să ai aşa povară,

Nu ştii cui să te plîngi şi cine ar să-nţeleagă,

Că astăi viaţa ta şi gată, ea e neagră…

A fost tot sensul vieţii şi l-au iubit întruna,

Îl aşteptau mereu să-i strîngă tatei mîna,

Iar mama să-l sărute, să-l cocoleasc-oleacă,

Nici cînd nu avea timp, mereu a fost în treacăt.

Aşa a fost să fie o soartă înegrită,

Ca cineva să-i ia, viaţa tinerică,

În zori de zi cărunt, tata deveniră,

Cu ochii fumurii, mama se treziră.

Se tot credeau în vis, sperau că sunt iluzii,

Şi aşteptau feciorul să tragă uşa porţii,

Să strige bună tată, să ia în braţe mama,

Şi să le pupe mîna, în dar să-i dea năframa.

O viaţă! Tu eşti oarbă, de ce aşa năpastă,

Să vină peste ei, atît de rău să-i bată,

Ei au rămas în doi si-n mijloc un mormînt,

Şi-n viaţă au rămas, fără de a lor alint.

Ce simte oare mama ce fiul şi-l îngroapa?

Nu le doresc la nimeni o aşa neagră soartă,

Iubiţivă părinţii şi alţi părinţi stimaţii,

Acasă toţi copii sunt veşnic aşteptaţi…

Trezeşte-te Moldovă...

Trezeşte-te Moldovă, că-ţi doarme şi poporul,

Toţi îţi omoară fii, nu-ţi ştii chiar viitorul?

Ce te aşteaptă mîne?, O viaţă-nflăcărată?

Ori toată lumea ta, din ţară-i supărată?

Nu crede nimeni ţarii, din mica noastră ţară,

S-au însurat cu dînsa? Tu eşti celibatară?

Că ei ce au în gînduri, acea or să facă,

L-această mică ţară fără să se gîndească,

S-au apucat de tronuri, se ţin ei chiar cu dinţii,

De Dumnezeu nu ştiu, ei şi-au uitat părinţii,

Nu cred că mama lor s-ar bucura de dînşii,

Atunci cînd îşi bat joc, aşa cum o fac laşii.

- Mă Ţară!, Tu eşti moartă, sau eşti o leşinată,

Că tot ne taci întruna, nu eşti abandonată,

Te rog să dai ripostă, la cei ce îţi omoară,

Poporul, care soarta o are aşa amară.

Trezeşte-te Moldovă! Trezeşte-te mă lume!

Că ride-o lume-ntreagă, că eşti numai de glume,

Dar noi nu prea ne rîdem, că suferim de veacuri,

Căci domnitorii noştri, în gînd au doar arginturi…

Trezeşte-te Moldovă…

Floarea îngheţată...

Prinsă de ger, adormită pe veci.

Floare-ngheţată, fără ghiveci.

Stă aruncată sub geamul închis,

Dulcea iubire zvîrlită-n abis.

Din floare gerul o piatră a făcut,

În ură iubirea s-a prefăcut,

Oare să fie un demon din iad,

Gerul, ce-ngheaţă iubirea sub brad.

Mîna încearcă viaţă să-i dea,

Floarea nu poate sau poate nu vrea,

Să-nvie…, s-aducă…, iubire cuiva.

Omul  o-ngheaţă cu dragostea sa.

Cred că căldura corpului meu,

Poate să facă căldură din ger,

Am s-o cuprind, am s-o mîngîi mereu,

Căci pentru mine este mister.

Cum poate să treacă iubirea-ntre doi,

Şi urme nu lasă, rămîn numai flori,

Ce stau îngheţate pe pămînt înălbit,

Şi aşteaptă uitate un suflet iubit.

Ingeri cu aripi arse...

 

Îngeri cu aripi arse...

Au zburat printre oameni veacuri întregi,

Au fost printre îngeri cei mai vitregi,

Au fost aruncaţi la margini de drum,

Din aripi acum a rămas numai scrum.

Cei străjuiţi demult sunt în rai,

Altfel infernul demult era trai,

Şi-n iubirea de-apoi mereu ei credeau,

În schimb doar ura ca plată primeau.

Zboară, păzeşte, urzeşte un duh,

Aripi de înger pluteşte-n văzduh,

Îngerii însăşi deja-s la pămînt,

În faţa Lui nu mai au un cuvînt.

Zac pîrjoliţi, fără aripi uitaţi,

De oameni şi îngeri demult aruncaţi,

De Dumnezeu nu mai sunt judecaţi.

În negre veşminte sunt toţi îmbrăcaţi,

Merg printre oameni, îngeri căzuţi,

Nu-i auzim şi toţi sunt nevăzuţi,

Aşteaptă mulţimea ceasul de-apoi,

Ca cei făr de aripi să se-nalţe cu noi…

Rugă către moldoveni...

Un neam omenesc, o ţară micuţă,

Stă-ngenunichiată, de ani năucită,

Cine doreşte îşi pune hotare,

Cărui nu-i lene ne pune betoane.

Dar rabdă poporul, înghite şi tace,

Un oaspete drag, ce-şi doreşte şi face,

Legile lui, impuse şi nouă,

Dar noi tot tăcem, ne facem că plouă.

Să cred că Moldova i-o ţară de robi,

Să cred moldovenii stoluri de corbi,

Să şeadă Moldova mereu în genunchi,

Oare-i tăiată, rămasă un trunchi?

Cinci sute de ani tot rabdăm şi tăcem,

Că vin ca prieteni dar iată ce-avem,

Mă rog către voi: - Sculaţi voi din somn,

N-avem demnitate şi alţii ni-s domni...

Trece timpul...

Unicul lucru ce-l regret şi ştiu,

Că n-are preţ,

Este timpul ce trece pe lingă noi,

Ca un călăreţ,

Mai ieri eram un prunc,

Astăzi sunt cărunt,

Am fost cîndva voinic,

Astăzi un pitic.

Am ajuns să iau în piept aer,

Ce nu-mi ajunge,

Privesc în jur şi am o pică,

Care mă distruge,

Orice zi ce trece,

Nu are asemănare,

Şi nu o poţi opri,

Să faci o amînare…

Orice clipă trăită aici,

N-are să se repete,

Căci pe pămînt oricine,

E doar un oaspete.

Şi aştepţi să vină ora,

Să spui “Rămneţi cu bine”,

Nimic nu îţi rămîne,

Nimic nu-ţi aparţine.

Trece timpul,

Şi-i preţios atunci,

Cînd înţelegi că el,

Este cel mai scump,

Ai vrea să te dezici

Şi totul să arunci,

Că timp tu nu mai ai,

Şi viaţa ta s-a dus…

Maestru al dublelor feţi...

Nu am mai întîlnit,

În lumea asta toată,

Un om cărunt la cap,

Dar sufletul în joacă.

Să vadă omul dublu,

Cu feţe diferite,

El ţine-n jurul său,

Chipuri făurite

Cu mîna tremurînd,

Atent arată faţa,

Aşa cum e reală

Şi nu e retuşată.

Noi toţi avem doar chipuri,

El vede sensul feţei,

Şi-ncearcă să-l prezinte,

Căci faţa poate minte.

Maestru este cel,

Ce dă totul pe faţă.

Nimic el nu ascunde,

El sufletul arată.

Sîntem noi rătăciţi,

În lumea asta toată,

Pe om doar îl primeşti,

Cum faţa şi-o arată… 

O scrisoare de Crăciun...

Orişice copil de Anul Nou,
Îşi doreşte macăr un cadou.
Care vrea în dar doar o maşină,
Care îşi doreşte şi-o felină.

O fetiţă vrea în dar o păpuşică,
Alta ar primi şi-o bumbonică.
Fiecare din copii pofteşte,
Ceea ce în viaţă îi lipseşte.

Însă un copil a scris scrisoare
Că singurătatea tare doare,
Au părinţii bani şi avuţii.
Dar nicicum nu mai doresc copii.

El s-a săturat să le tot spună,
Că dorinţa lui e cea mai bună,
Ia cerut lui Moş Crăciun o soră.
Căci copiii mici el îi adoră.

Singur sora-i gata s-o alinte.
O micuţă dulce şi cuminte.
Este gata să-mpărţească totul,
Numai ca să se-mplinească moftul.

El e mic dar este încrezut,
Ca scrisoarea mosul a vazut,
Anii trec şi singur el va creşte,
Alintarea şi răsfăţul nu-l doreşte,


El va creşte şi va înţelege,
Nu un mos cadoul îl allege,
Şi atunci părinţilor le-a spune,
Ca-i rămas el singur cuc pe lume…

Încă un suflet pentru Moldova...

De cîte suflete mai sînt nevoie,

Să fie spulberate-aici de gloanţe?

Noi trebuie cuiva să cerem voie,

Ca-n mijlocul Moldovei să nu avem graniţe?

Am doar o-ntrebare, către o ţară-ntreagă,

Putem măcar o dată, să fim stăpîni acasă?

Ori asta-i soarta noastră, să ne împuşte hoţii,

La un mijloc de ţară, la îngînarea nopţii.

Şi aşa cîte pe unul, ne-or împuşca în spate,

Iar alţii or să fugă, căci altceva nu poate,

Şi aşa ar să dispară o ţară fărîmată,

Pierdută între veacuri, lăsată fără soartă.

Şi care este rostul, a sfintelor cuvinte,

Ce Ştefan le-a lăsat ca să luăm aminte,

Că ţara nu-i a mea, şi nici nu e a voastră,

Dar e a tuturor, ce-n ea ar să trăiască...

Satele noastre...

În sat e întuneric, şi zi, şi noapte-ntruna,

Pe uliţile goale pe nimeni nu mai vezi

Şi tot mai rar s-aude-n mahale lepadate,

Chihote şi joacă, sînt numai maidanezi.

Vezi case părăsite, cu garduri scîrligate

Şi porţile-s legate, păiangen la bordei.

Chiar nici Grivei nu latră fiindcă nu-i la poartă,

Stăpîna e plecată căci are grija ei.

În partea bătrînească, a satului din vale,

Se vede-o casă vie, cu fumul din hogeac.

Mătuşa Marioara e singură acasă,

Cei trei feciori de dînsa parcă au uitat.

De toate-s doar trei case, ce focul fac în vatră.

Din cele patru sute , ce-au fost cîndva în sat.

Ce am făcut cu ţara, în doar două decenii

Moldova-nfloritoare, parcă n-a existat.

O Doamne, Sfinte Doamne, poate te-ntorci cu faţa

La slabi şi păcătoşii, de pe acest meleag

Adu copiii acasa, la vatra părintească

Că ar să moara mama, şi ţara lor cu Ea.

Trădarea - calitate omenească...

Care-i marea deosebire între oameni şi animali,

Toţi vor zice într-un glas, oamenii-s mai sociali,

Însă nimeni n-ar să zică, că doar omul e trădat,

De exact aşa ca dînsul, homo sapiens îmbrăcat.

Într-o zi de vînătoare, cu cîni lupii s-au vînat,

Haita toată a fost unită, pînă toţi nu au picat,

Nici un lup nu a venit cu căţei să se-nţeleagă,

Ca de partea lor să treacă, dacă bine n-ar să meargă.

Iată aşa să fost la oameni, ca să fie ei vînaţi,

S-ar găsi cel puţin unu, să-i lasă pe alţi trădaţi.

Astai firea omenească, dacă-s mulţi, el e avan,

Dacă-i rău cumva la alţii, trădarea-i pe primul plan.

Şi aşa-i de cînd e lumea, slab e duhul omenesc,

S-ar găsi măcar un suflet, din toţi cei care trăiesc,

Că atunci cînd ai nevoie de suport şi ajutor,

Ţi-ar întinde el papucul, să te-npedici în picior…

Rîul şi omul...

Din izvor un rîu începe

Pîn se varsă-n ocean

De la naştere porneşte

Sufletul de pămîntean.

Rîul lin tot şerpuieşte

Prin cîmpii şi printre stînci

Omul viaţa şi-o trăieşte

Ca-ntro haită de cîni

Rîul curge şi tot spală

Adîncindu-şi albia

Omul viaţa-şi iroseşte

Parc-ar fi a altuia

Rîul apa grămădeşte

Din pîrîe şi din ploi

Sufletul de om goneşte

Şi adună-n jur gunoi.

Este oare asemănare

Între oameni şi-un pîrîu

Cred că da, atunci cînd rîul

Este plin numai de mîl

Cine oare ar să poata

Să se chinuie în gol

Să curăţ-un rîu şi omul

Care-i plin doar de nămol.

Ce-i horoscopul?

Unde noi privim sau unde se aude

Din radiodifuzor, de la televiziune,

În fiece dimineaţă îţi spune cineva,

Astăzi ce te aşteaptă sau unde vei pleca.

Cum timpul vei petrece, cu cine vei vorbi,

Cu banii cum ţi-a merge, de ce te vei scîrbi.

În cap ar să te doară, o rudă ar să moară,

Maşina n-ar să meargă, pîn seara ai comoară.

Îţi spun ei multe lucruri, pe vrute şi nevrute.

Îţi trebue nu toate, dar foarte sînt cerute,

Aşa-i în toată ziua, cu soarta ei prezisă,

Stau şi aşteaptă bieţii, să fie ce-i menisă.

Şi mai bogaţi şi nu prea, cu studii diferite,

Chiar vîrsta nu-i aceiaş, dar toţi ei vor profite.

Şi crede întradinsul, că dacă îl ascultă,

Ea restul zilei celea, de tot va fi păzită.

Dar dacă nu-l aude, atunci ea toată ziua,

Va fi stresată-ntruna, că nu-şi ştie prezisa

De către ceru-n stele şi alte mici planete

Că ele-s sus acolo şi sînt mult mai deştepte.

Oare aşa-i mai bine, tu viaţa s-o trăieşti

Să te gîndeşti întruna că trebu s-o păţeşti

Ce ţi-a prezis un om, exact aşa ca ţine,

El ţi-a reprogramat viaţa ta de mine.

Dar care este sensul, să-ţi programezi tu viaţa,

Să-ţi îndupleci capul, că aşa îţi este soarta.

Să nu permiţi la nimeni, să-ţi învîrtească roata

Eu cred că e mai bine s-alegi tu singur poarta…

Moldova-i bolnavă...?

Cînd la un om îi spui că este incurabil,

El se usucă-n ochi şi-n jos mînele lasă,

Iar dacă la bolnav îi spui că e capabil

Să-nvingă maladia, el are să trăiască.

Exact aşa-i Moldova, toţi îi prezic peirea,

Că n-are viitor, mulţi caută unirea,

Unii o duc în vest, iar alţii estul cată,

Dar voi ne întrebaţi: - Moldova ce să facă?

Hai oameni să-ncercăm, să renviem Moldova

Istoria îşi are, duioasă-i, dulce-i slova,

Nu mai meniţi atîta, că-i vremea ei să moară,

Ea are un popor ce nu vrea să o piardă.

Şi unu cite unu, noi ne vom strînge-n hore,

Să arătăm la toţi că nu avem doar vorbe,

Că-i poate ajuta pe moldoveni unirea,

 În ciuda tuturor, care-i doresc peirea…

Dorul de Moldova a unui copil...

Numai la pici inima-i curată,

Deaceea vreau să spun ce-mi zice fata:

- Eu îmi iubesc, tare moldovioara,

 Dar nu doresc, să fiu în ea mioara.

Cînd eşti acasă, nu-i amar pelinul,

Cînd eşti acasă, altfel miroase fînul,

Pînea acasă este cea mai bună,

Şi cea mai rece e apa din fîntînă.

Eu am să rup, lanţurile toate,

Am să deschid, uşile-ncuiate,

Am să aduc pe toţi părinţii acasă,

Că doar Moldova e cea mai frumoasă.

N-am să dau voie, să fie vîndută,

N-am să permit, să fie dispărută,

N-am să accept, Moldova să nu fie,

Căci ea e ţara mea şi este încă vie.

Eu o iubesc aşa cum ea şi este,

Singură, tăiată, pierdută fără veste,

De o părăsim şi noi, pe ea are s-o doară,

Şi vreau ca toţi a mei, urmaşi aici să moară...

De unde s-a luat sufletul?

Oare ce a fost cîndva, cînd nu era nimic

Şi soarele, şi luna şi chiar cel gînd adamic.

Chiar şi Adam din lut să fie plămădit,

De unde aluat, ce-a fost însufleţit?

Noi ştim că din nimic, nimica nu apare

Şi sufletele noastre se pare că sînt goale,

Iar noi tot încercăm, să le împlem cu bune,

Dar ele aşa rămîn, pustii şi chiar nebune.

Aşteaptă lumea-ntreaga, aştept şi eu răspunsul,

De unde s-a luat, goluţ strămoşul nostru,

Nu văd care e sensul să dai un suflet vag,

La un copil de lut, rămas oricum beteag.

O Doamne, Tatăl nostru, Tu eşti tot-făcătorul,

Poate ne spui şi nouă, unde-i a lumei rostul,

Ne-ai plămădit pe toţi, dintr-o nimica toată,

Şi acuma ceri din noi să nu avem păcate…

În dimineaţa de întîi gerar

În primul rînd vă urez tuturor un An Nou, cu cele mau mari împliniri de visuri, sănatate vouă si celor dragi.


Trezit în dimineaţa de-ntîi gerar din an,
Mi se desface capul, de parcă-s beţivan,
N-am înţeles nicicînd, cum alţii beau tot timpul,
Că eu beau doar o cupă şi mi se-nchide gîtul.

Pe uliţi e pustiu, că-ci nimeni nu-i afară,
Doar bradu-mpodobit ştie ce-a fost aseară,
Sub el la fiecare stă pusă cîte-o pungă,
Şi pentru toţi a fost noaptea cea mai lungă.

În Noul An ajuns, am gînduri numai bune
Şi sper la împliniri, că negru îmi ajunge,
Exact peste un an, eu ochii am să deschid
Dar sper cu împliniri, la ce am pus azi gînd...