Nu vreau să fiu potcovit...

Nu vreau să fiu potcovit şi şaua în spate nu-mi place,

Nu stau cu obrazul lovit, pe cap nu-mi pun carapace.

Alerg ca un murg aburit şi caut vânturi în faţă,

Nu vreau ca să fiu călărit, n-accept o viaţă în ceaţă.

Mustangul prins la arcan, se rupe din lanţul robiei,

Se-zbate un mega vulcan, ce-şi varsă în jur doar fobie.

Nu vreau să stau adormit, în braţele urăi de oameni,

Născut să nu fiu pătimit, eu nu schimb iubirea pe galbeni.

În visuri eu sunt un mustang şi vânt ce se plimbă prin nouri,

Sau clopot ce scoate un bang, văzduhul tăind în amurguri.

- Mă oameni, de tot vii în cot. De soare, de lună, de lume,

N-avem printre noi Don Quichoţi, ce mori ar vrea să sugrume...!

Aşa se nasc toţi şi mor. Târâţi, umiliţi, fără nume.

Ne-au pus în genunchi în sobor. Lipsind un popor de cutume.

Nu vreau să fiu potcovit şi şaua în spate nu-mi place,

Un suflet rămas răscolit, de fric-a rămânea dobitoace...

Schimb o noapte pe trei zile...

Cui să-i spui ca să te creadă că îţi place ceasul nopţii,
Când în jur nu ai pe nimeni, chiar te părăsesc şi morţii.
Cine e să te asculte cum îţi lăcrămează ochii
Nu e nimeni să audă cum îţi tremură genunchii.

Plânge sângele prin vene, inima tot lăcrămează
Şi nu poţi să plângi în hohot, că-ci copiii te veghează.
Nu-mi şterg genele de lacrimi, eu le simt la gust - amare,
Freamătul din piept te bate, cum un vînt se zbate-n mare.

Învelit în ceaţa iernii, troienit de-o soartă goală,
Te lupţi veşnic între viaţă şi-o greşeală, ades fatală.
Ba te simţi stejar puternic sau te vezi o sălcioară,
Ce-ţi laşi mânile-n tânjală şi îţi crezi viaţa bizară.

Schimb o noapte pe trei zile, cum ţiganul două ierne,
Lui să-i fie iarna caldă, eu în noapte nu cer perne.
Doamne-ţi rog minune mare, că-ci un suflet mic tot geme,
Se tot chinuie, nu moare, scufundându-se-n blesteme.

Cui să-i spui ca să te creadă, că ajuns în toiul nopţii
Te porneşti hoinar prin vise şi ajungi înaltul bolţii.
Nu-ţi doreşti trezit în ziuă, că-ci te-aşteaptă chinul vieţii,
Când nu ştii ce e mai bine, viu să fii sau neam cu drepţii...

Clopoţeii Domnului...

Sculat în zori Sfânt Dumnezeu

Şi neavînd ce face,

Şi-a modelat un clopoţel,

Mereu ca să-l trezească.

Deatunci îl zângăie mereu
În zori şi pe-nsărate

Ce-i drept că sună când îi greu

De cele îndurate.

Un clopoţel sau mii ca el,
Ba chiar că stele-n ceruri,

Ce fac un zgomot în eter,

Având în jur doar găuri.

Un clopoţel ce sună-n cor.
Ce viaţa o deşteaptă,

Ce veşnic cere ajutor,

Salvarea şi-o aşteaptă.

O Doamne, Sfint inventator
De clopoţei cu suflet,

Ce tot le aduni ca-n abator

Iar ei se roagă-n vuet.

Te sună-n zori şi-n asfinţit,
Îţi cer a Ta iertare,

Că-ci eşti un idol preasfinţit,

Cu biblică-ascultare.

Sunt clopoţel, unul din ei,

Ce zângănesc întruna,

Sunt agăţat la gât de miei,

Cerşind cu drag cununa...

IZVORAŞUL

Astăzi cu mezina am compus o poezie... s-a primit ceva interesant...

IZVORAŞUL

La o margine de sat,

Sub o salcie pletoasă,

O albină la izvor

Se joacă poznaşă.

Apa rece, cristalină

Curge lin la vale,

Se strecoară sub tulpină,

Plină-i de cristale.

Soarele în dimineaţă,

Razele îşi spală,

La izvor toţi se-mbulzesc,

Parcă e roială.

Viața știți voi ce e oare?

- Viața știți voi ce e oare?
- I-o peliculă de film,
Prin lumină ce o trecem
Nici măcar nu o privim.

- Ce e viață fără soare?
- E un trai ca de bordei,
Fără ochi ne trecem soarta,
Zăpăciți ca niște mei.

- Ce e viața făr- durere?
- E mai mult ca nesimțirea,
Cînd te doare-adînc în sufșet,
Sfântă e tămăduirea.

- Ce e viața făr-credință?
- E o gaură-ntuneric,
Unde mergi pe pipăite
Rătăcind ca un bezmetic.

- Ce e viață făr-iubire?
- Nu cred că sunt de aceștea,
Ce-și doresc să moară singuri
Propădiți făr-neam și veste

- Poate viața i-o potecă?
- Cred că da, e o cărare,
Sau un drum ce și-l alege,
Și-l parcurge fiecare.


- Hai măi lume, hai trezește!
Fiindcă viața o silim,
Noi din urma ei pe trepte,
Nici n-o simți că o trăim...

Cine poate liber fi...?

Liber vreau să fiu ca vîntul
Ca să-mi pot ajunge gîndul,
Liber vreau să fiu ca norii,
Chiar mai liber ca actorii

Vreau să fiu o păsărică
Liberă chiar dacă-i mică
Liber să-mi aleg amicii
Liber cum au fost haiducii.

Liber vreau să fiu ca ploaia
Ca să ard chiar ca văpaia,
Liber că un fir de iarbă
Să răsar unde mii dragă

Mama ei de libertate
Că-i mai scumpă decît toate
Unde s-o găsești acuma
Dacă-n gratii stai întruna.


Sunt ajuns la acea vîrstă
Că-nțeleg EA nu există
Că să fiu liber de tot
Doar cu trup să fiu eu mort...

La apus de viață...

Doi ochi bătrâni, sătui de viață,
De ani buni tot privesc în ceață.
Picioarele nu se mai mișcă,
Fără de-o cârjă ce-i amică.
Nu le doresc la alții soartă,
C-a moșului ce stă la poartă
Și așteaptă de cu zori în noapte,
O moarte ce nu știe șapte...

La cîțiva ani orfan rămase,
Crescut și educat de frate,
Apoi și fratele murise,
Pe front un glonte îl ucise.
Atunci cînd viața-i fi frumoasă,
O mai văzu pe cea cu coasă,
Feciorul drag, flăcău de-armată,
Într-un sicriu l-adus acasă.

De atunci și viața se sfîrșise,
Iar zilele îi trec ca-n vise.
Demult el moartea o așteaptă,
Dar ea îl mută la o parte.
Îl ține încă-n răsuflare,
Pe semne zile multe are.
Și el la Dumnezeu se roagă,
Că-ci viața lui rămasă-i vagă...


Un oaspete-i veni în seară,
Demult nu a mai fost să-l vadă,
Îi poate fi nepot pe bune,
El alții scumpi nu are-n lume.
Au sfătuit în doi de toate,
Cum îi mai merge, sfaturi poate
Și-au răscolit prin amintire,
Întreaga viață-o dă citirii.

Nepotul cît mai sta cu vorba,
Se oferi să-i radă barba,
Și acceptînd-o cu plăcere,
Au stat o vreme în tăcere.
Stă așezat și pumnii strînse,
Pe-obraz cu lacrime prelinse,
El viața și-o plângea-n tăcere,
Singurătetea îi durerea...

Deja deabinelea înserase,
Cel oaspete demult plecase
Dar el oricum privea în zare,
Cu gîndul că poate apare,
Un suflet drag să-i calce pragul,
Că-i singur cuc doar cu toiagul,
Să-i cear-un sfat și-o vorbă bună,
Cît viața lui să nu apună...

Un pui de om cu mici cosițe...

Un pui de om cu mici cosițe,
Nu pare-a fi deloc cu fițe,
Cu fața mică-ntrebătoare,
Ce crede tot că-i întîmplare.

Își plimbă mâinile prin ceață,
Și-ncearcă să o prindă-n brațe,
Cu dragoste la piept o pune,
Și-i spune-ncet cuvinte bune.

Se joacă ea cu-n cer de stele,
Din ele face doar mergele,
Le pune-n gât cu alintare,
De parca-r fi mărgăritare.

Cu soarele se pune-n poară,
I-ascunde razele-n cămară,
Le prinde-atent pe fiecare,
Și-s puse în ascunzătoare.

Chiar picăturele de ploaie,
Pârâiele ce curg șirloaie,
Un nouraș ce-ascunde cerul,
În orișice găsește lerul.

Ea vede alt frumos în viață,
Chiar dacă este și în ceață,
La ploaia ce nu se oprește,
Cu ochii de copil privește.

Fără de sens...

Trăiești o viață plină de iluzii,
Și-aștepți ca-n dimineață să te naști,
În altă viață fără de confuzii,
Făr-de fantome, toți cu-adevărați.

Visăm o viață-ntreagă la mai bine,
Speranța te frămîntă zi cu zi,
Și-aștepți ca-n viață binele ce vine,
Făr de impuneri pentru a cerși.

Din soartă ceri, averi și sănătate,
Te rogi la idoli fără a gîndi,
Că sunt pe lume vieți abandonate,
Fără de chinuri a le răstigni.

Îți simți în viață crucile pe spate,
Și fruntea adesea plină de sangvin,
Te crezi că ai Golgote adevărate,
Și chinurile ei nu-ți mai convin.

Oricum se stinge-n fiecare,
Speranța vieții ce ne-a licărit,
Fără s-aștepte propria abdicare,
De la un trai și viitor mai fericit.

Ce-i moartea oare, cine ne va spune,
Sfîrșitul unui chin de pămîntean,
Sau este început de acțiune,
În veșnicie, între stele și-ocean...

Operațiunea ”Nopțile Albe”

Aseară din nou am nimerit
În ”Nopțile Albe”,
Da unde eu oare m-am pornit
Cu Bahus în cap,
De ce oare iarăși chirchilit
Pe masă doar halbe,
De bravii prieteni polițiști
Nu pot eu să scap.

Refren...

”Nopțile Albe”, ”Nopțile Albe”
Stresuri pentru șoferi,
Doar întrebări ce ține de halbe
Și de țuica de ieri,
Tu le juri că trei ani de zile
De cînd vinuri nu bei,
Ei nu te cred și te duc drept la doctor
Te lasă fără de chei.

De ce oare bieții polițiști
În ”Nopțile Albe”,
Nu stau pe la case liniștiți,
Dar îmblă prin sat,
Ce rău le-am făcut eu mă întreb,
Ca-n ”Nopțile Albe”,
Mereu mă opresc și mă impun
Să suflu în tub.

O rup cît mai repede din sat
Să tîrîi mortarul,
C-am dat din buznar tot ce-am lucrat
Trei luni leșinat,
Cu ”Nopțile Albe” ce să fac
Că-ci Bahus ma-mpinge
Să dau cîte-o halbă peste cap
Poliției bani...

Îmi rog iertare de la MAMA...

Îmi rog iertare de la MAMA și-nchin eu fruntea la pămînt
Pentru că viața și-o așează pe-altarul vieții unui prunc.
Îmi cer iertare de la MAICĂ, un Dumnezeu al unui fiu,
Ce dragostea pur părintească o vede doar în auriu.

Ne închinăm la chipul Măicii ce pe Isus ni l-a adus
În schimb uităm de glasul MAMEI, ce prima dată îl auzi.
Uităm de-a ei suflare dulce, de un alin afectuos
De un sărut și-n somn o cruce și cîntecul la pat duios.

Aduși pe lume doar prin chinuri, adesea MAMA o uităm,
Găsim motive pe alocuri, nici timp n-avem să o sunăm.
Cît de haioși părem adesea cînd o mințim și nu roșim
C-am să vinim curînd la dînsa, în schimb în gol ne irosim.

Îmi rog iertare de la MAMA, acuma cît este EA aici,
Cît vie e și așteapt-acasă, fiind în viață mereu mici.
Eu înțeleg că EA mă iartă pentru aceia ce-am făcut
Oricum în suflet este baltă că pîn-acuma am tăcut...

Scuzare MAICĂ și mă iartă...

Sunați Keplerienii...

La sase sute ani lumină trăiesс așa ca noi,
Keplerieni ce vin pe lume micuți, haioși și goi.
Exact ca noi ei plîng cu lacrimi și răd cînd sunt voioși,
Ca pămîntenii știu iubirea și se privesc duioși.

Ca noi aprind focul în vatră, își cresc copiii lor,
Se plimb adesea pe-nserate, pe-alei cîntînd de dor.
Admiră cosmosul stelar cînd noaptea stau în doi
S-ascund de cerul nourat cînd este plin de ploi.

Avem atîtea asemînări cu semenii stelari,
Dar ei nu au în lumea lor gîndirea de barbari,
Ei nu omoară keplerieni și semenii-și iubesc,
Ei fără dogme și credinți, viața și-o trăiesc.

Ei aur n-au și n-au nici bani, l-averi nu se gîndesc,
Comoara lor e un destin cu grijă ce-l păzesc.
Se bucură de viață-n plin, de dragostea din jur
Iar bunătea de kepleri le e de bun ogur.

Vă rog să îi sunați pe ei, chiar peste mii de ani
Și să le spuneți că la noi puterea e în bani,
Că am lăsat Pămîntul gol gonind după averi,
Să știe că nu am mai fost ca oamenii de ieri.

Sunați pe toți din Univers și cereți ajutor,
C-am transformat planeta noi în mare abator.
Să ne ajute să venim la viața de apoi,
Că nu avem de unii singuri cale înapoi...

Eu voi lupta cît voi sufla...

Eu voi lupta cît voi sufla
Pentru această țară
Cît gîndul liber va umbla
Urlînd de viaț-amară.

La ce bun oare mai strigăm
Valori a națiunii,
Dacă-i strivim și-i îngropăm
Strigoi făcînd din unii.

Ne amintim atunci cînd mor
Sau unii sunt pe moarte.
Și ascultăm porunci de-a lor,
Doar la lansări de carte.

Valori nu-s banii sau averi
Ce-agonisiți cu carul,
Luceafărul și Frații Jderi,
A unui neam e harul.

Au scris Vieru și Costin
Bacovia și cu Blaga
Pentru a neamului destin
Sau pentru o lume-ntreagă?

Eu voi sufla cît voi lupta
Pentru a noastră artă,
Din slove Arcă voi sculpta
Pentru-a culturii soartă...

Buciumul...

Ne cîntă Buciumul de sus
Și părul tot este măciucă,
Cînd Soarele e spre apus
Și noaptea peste noi s-aruncă.

Se plimbă Buciumul prin munți
Suspină dulce a lui cîntec,
Îl poartă doar ciobeni cărunți,
E viața lor, de vis lăuntric.

Un bocet de elan bătrîn
Ce peste munte se aruncă,
Și urletul de lup flămînd
Ce fioros și sumbru sună.

Ați auzit acest duiet
Să sune ambii într-o clipă?
Să spună tuturor din jur
Că ei în doi de jale cîntă.

Atunci și frunza pe copac
Si orice fir de iarbă mică,
Fără de vînt fiorător
Tot tremură dar nu de frică.


Se plînge Buciumul la zei,
Sperînd că cei de sus ascultă
Aici e auzit de miei,
De frunză și de iarbă multă...

Idioții...

A fi cretin sau idiot nu este mare treabă.
Că-ci fiecare dinte noi e afectat de-o boală.
Sau maladia e în noi, chiar dacă ni se pare
Că suntem apți și sănătoși, n-avînd purtări bizare.

De ce n-aș crede un cretin în lumea lui aparte,
Că-i bun la suflet, fericit, iar alții sunt de-o parte.
Cei ce-nconjoară lumea lui, nu sunt la fel ca dînsul,
Înseamnă că suntem bolnavi și el ne-aude plînsul?

Cum noi suntem tratați de el? Cum leacul ni-l propune?
Ce crede el cînd delirăm și faptele nu-s bune?
Ce face el atunci cînd noi, avînd furi-a-n suflet,
Strigăm, trîntim și aberăm departe de un cuget?

Să fi noi oare idioți, bolnavi mintal de suflet?
Iar ei să fie sănătoși și glasul lor de urlet
Să fie strigătul la cer de sănătate-o rugă
Pentru un om cu minte-n cap ce sufletu-și distruge...

Iubiți tot ce ne-nconjoară...

Învăț s-ascult cum cîntă ploaia,
Cum vîntul flueră ușor,
Cum soarele face văpaia,
Cum pasărea se jocă-n nor.

Încerc s-aud a frunzei șoaptă,
A ciocîrliei dulce tril,
A bufniței cîntare-n noapte,
A învierii din april.

Mă uit să văd cînd plînge roua,
Cum zburdă meii pe ogor,
În iarna cum s-așează neaua,
Cum un pisoi e bun actor.

O, cîtă viață ne-nconjoară?
De parcă chiar nu o vedem,
Iar timpul nostru jalnic zboară.
Cui datorăm acest blestem?

Iar orice zi i-o altă viață,
Ce-ncepe iar de la-nceput,
Trezirea-n zori de demineață,
E fericirea-n absolut.

Voi pămînteni, iubiți Pămîntul,
Iubiți natura de prin jur,
Iubiți și Soarele și vîntul,
Că-ci răutate-avem destul...

Aleea Nucului...

Merg pe-alee eu și tu, noi suntem în doi.
Uite nucul! A-”nsurit”, cum de fapt și noi,
Mă opresc, mă uit în sus, frunza s-a rărit,
Mîna tremură încet, vechi, îmbătrînit.

Ca și-atunci, puțini prin parc, băncile pustii,
Doar sub nuc, îmbrățișați și-un sărut dintîi.
- Nucule, dac-ai văzut te rugăn nu spui
Cum doi tineri s-au iubit, taină, nimănui!

Cîte taine de-acest fel nucul a văzut?
Cum un nuc a tăinuit primul lor sărut?
Doar a dragostei aromă, v-a pluti mereu,
Prin văzduhul de pe-alei, ce îl uiți cu greu.


Merg pe-alee, el și ea, veseli fericiți,
Se opresec, stau lîngă nuc și privesc țintiți,
Ochi în ochi făra-nțelege că-n doi i-a unit
Un nucar cu frunza verde, ce-a îmbătrînit...

Potopul...

Nu cunosc credință multă, cu rușine recunosc,
Am o biblie în casă, cumpărată din chioșc,
O icoană de-a măicuței peste tot o port,
Rugăciuni scrise în carte, ce-mi aduc noroc.

Cît de des le iau în mînă? Cred că des de tot.
Cînd le mut din gentă-n geantă, nu e mult efort.
La ce bun le am cu mine? Ce arăt și cui?
Cu o icoană și o carte credincios îți spui?

Te gîndești la Dumnezeu, doar numai la greu,
Cînd tot ai și e normal, uiți de El mereu.
Porți în geantă un chip de sfînt și te crezi păzit,
De tot răul d-imprejur și de El urzit.

Cînd va fi potopul Doamne? Ca să scot din sac,
O icoană și o cruce, să le pun pe cap.
Să aștept cu-adevărat mila Ta pe noi.
Și atunci v-om înțelege, că suntem doar oi.

Dintr-o turmă ce o porți pe Pămînt păscînd.
Nu ne ceri decît credință, slova ta zicînd.
Unde ești tu Doamne oare, unde-i mila Ta?
N-a venit încă potopul. Crucea-mi este grea.

Care este diferența între om și-un pui,
Sau un miel ce-aleargă-n luncă, zăpăcit haihui,
Creaturi Dumnezeești, viața o sfîrșim,
Chiar să ai sau nu credință, toți oricum murim...

Mă doare sufletul cînd văd...

Mă doare sufletul cînd văd cum arta țării e pe moarte,
Cînd unul cîte unu-n cor, spre Dumnezeu merg la dreptate.
Cine-a-ncercat să pună-n loc un Gheorghiu, un Nea Costache,
Chiar dacă este vre-un Sulac, din ”fașă” mor cei zei din arte.

Mă doare sufletul cînd văd, cînd ușa teatrului e-nchisă,
Cînd fâlfîe pe stîlp în vînt o margine de-o veche-afișă.
Cine se face vinovat că o cultură stă pe burtă?
Cui pasă de acest meleag? Sîntem ținuți închiși la hurtă.

Mă doare sufletul și plîng, cînd vre-un artist își dă suflarea,
Cînd cei rămași micuți, bătrîni cui ei odată-și pierd averea.
Eu nu de aur vă vorbesc, de-o bogăție sufletească,
Că cei ce arta făuresc, ei își doresc ca să trăiască.

O carte, o operă sau cînt ce-s făurite cu iubire,
Fiindcă aceasta-i cel mai scump, mai sfîntă ca orice jertfire.
Cei plini de aur sunt uitați, de orice neam în orice țară,
Iar cei din artă sunt săraci, în schimb în veacuri sunt cu lavră.

Mă doare sufletul cînd știu, că tot ce spun sunt doar cuvinte,
Ce sunt purtate doar de vînt și nu mai au a lor distincte.
Așa e viața de artist, ce-și are slavă după moarte,
O dată vii ei nu mai mor, destinul lor e hăt departe...

Într-un neam doar un Tataru...

Am un sentiment adînc ce în gît îmi pune nodul,
Pentru cel ce a zîmbit și-a iubit întreg norodul.
N-am să plîng că a plecat dintre noi spre a lui Lume,
Unde stau și îl privesc moldoveni măreți, cu nume.

Cel mai fericit acum este poate Nea Costache,
Numai el și Dumnezeu ia văzut Crucea din spate.
Au privit cum l-am ”UCIS”, fiece luat în parte,
Pentru toți uși a deschis, care-acum stau de o parte.

Suflet de copil naiv transformînd orice în glumă,
Își dorea cu întradins pentru toți o lume bună.
Pentru lacrimi nu e loc cînd vorbești despre Tataru
Viața și-a făcut-o joc, ce a ars ca și pojaru.

Numai el putea în loc strachină făcînd-o tobă,
Cu un fluier la un șold iar în spate-avînd o cobză,
Să ne cînte ore-n șir ca să treacă-n noi fiorii,
Noi plecam, el rămânea singur cuc, mîhnit ca norii.

Cine oare atunci știa, că îl măcina durerea,
Sufletul chiar nu cînta, plînsul lui simțea peirea,
Dansul ploii îl trăia, numai el privind în ceruri,
Orice fluierat de-a lui vîntul îl cînta în coruri.


Nu mai plîngeți și să știți că în jur tiptil plutește,
Un ”tătar” creștin și bun ce în ochi la voi privește,
NU, ca el nu vor mai fi, ce-și vor dedica destinul,
Vieții unui biet actor, care a sfărșit cu chinul...

A fugit mireasma pîinii de prin satele Moldovei

A fugit mireasma pîinii de prin satele Moldovei,
Unde ești acum plecată, ce stăteai în gura sobei,
Nu se simte-acum prin sate a bucatelor mireasmă,
Nu mai este-acum bunica ce stropea în jur agheasmă.

Îmi aduc cu jale-aminte, cum eram plin de făină,
Cînd bunelul cu o sită, alegea din ea neghină,
Îmi sufla din păr albeața, părul lui fiind zăpadă,
Plămădeala de cu seară mă-nvăța s-o pun în cadă.

În cuptor să pun pe foc, de jăratic să am grijă,
Aluatul din tăvăli, să mă uit ca să nu fugă,
Un miros de pîine coaptă, din cuptor ce se strecoară
La moment nu-l mai avem, amintirea e amară..

Pentru ce bunicul oare, toate-acestea mi-a arăta,
A dorit ca să transmită la urmași ce a-nvățat...
Însă noi cu viața noastră și grăbiți de cum suntem
Nu mai coacem pîine albă, nimic sfînt nu mai avem.

Unde oare a fugit, a bunicii gust de pîine?
Doamne unde-a rătăcit, cel miros dulciu de grîne?
Pe ce țărmuri să umblăm, cine oare să-l găsească?
Să-l întoarcă înapoi la căsuța părintească...

El monument și-a înălțat nefăurit de oameni...

El monument nefăurit de oameni și-a-nălțat,

Ca să ajungă după moarte-abandonat.

Mai des în ospeției vin doar fulgii,

A fost uitat de cei ce au în jur cortegii.

A făurit o viață, a limbei dulce slovă,

A scris cu drag nu doar pentr-o Moldovă,

Să stea acum în ceruri, singur înălțat,

Doar cu o cruce pe mormînt, întemnițat.

La moarte plîns a fost de-o țară-ntreagă,

De jale și acuma o plagă sîngerează.

Fiindcă toți ce merg acolo să se-nchine,

Nu merg cu flori, ci suflet vor s-aline.

Citesc copiii – Limba dulce-a mamei,

Rana, Piatra, Roșul, evident și Banii,

Iar alții chiar învață – Casa părintească,

Fără să-și deie seama și ca să-și amintească.

De cel ce-ntreaga viață, a trăit-o-n strofe,

Mereu a ignorat, moartea-n catastrofe,

Însă ca dînsul nimeni neamul n-a iubit,

Iar noi în schimb nu-i punem, o piatră la mormînt...

Demnitatea...

Cum nu poți pune vîntu-n legătoare,
Cum nu ascunzi un răsărit de soare
Și eu nu schimb averi pe demnitate,
N-am să accept trădări și lașitate.


Nu latru că un cîine de la poartă
Legat de gît, înădușit de soartă,
N-am să aștept ca oase să-mi arunce
Și viața s-o trăiesc doar din porunce.

N-accept să am stăpîn sau legătoare,
Cît n-or dori nu mă închin la fiecare,
Fiindc-acel ce demnitatea n-are
Mereu a fost strivit între picioare.

Sunt răgușit să strig la guvernare,
Că și poporul pierde din răbdare,
Fiindcă atunci cînd i se strînge gîtul,
Vrea libertate și se vrea ca vîntul.

S-alergi prin diferite crînguri,
S-adii în dimineți și-amurguri,
O horă cu frunziș în toamnă,
Și-o adiere de speranță-n primăvară.

O casă prăpădită într-un sat...

Într-o hudiţă din de sat ce-i bogat ca în poveste,
Stă o casă vai și-amar, ce-i perdută fără veste.
Satul este tot curat, în cea curte e tristețe,
Cum să-aștepți ca cineva să îți zică o binețe.

În cea casă vețuiesc credincioși că în tot satul,
Nu au viața unor porci, dar le stă în jur păcatul,
În ogradă e gunoi, din tavan pe ploaie curge,
Si păreții sunt toți goi, iar în iarna-n casă ninge.

Nu e multă lume-n ea, dar de fapt e muncitoare,
Toți sătenii arvonesc muncă grea prin achitare,
Le plătesc un ban curat și de lucru le promit
Dar pe loc și le opresc banii pentru un dormit.

Toți copii casei celea îmblă cu ziua prin sat,
Seara se întorc la casă și s-apucă de ”urlat”
Banii ce-au muncit o zi, pînă seara sunt băuți,
Ca apoi în dimineață să pornească săi ajuți.

Pe cei care le tot vînd, băutură ”boierească”,
Dar de fapt ei au ca scop doar profit s-agonesească.
Nu le pasă lor de cei, viața ce o duc agale,
Au făcut un obicei, pe săraci îi dau pe vale.

Cei sărmani cum sunt munciți și sunt pricepuți la toate,
În timp scurt ei ar putea să pună totul pe ”roate”,
Casa din strămoși lăsată, s-o refacă din pereți
Și-n ograda bătrînească să le vină pe ospeți.

Însă cine-i pregătit să muncească greu de tot,
Ei sunt gata mai degrabă, să le deie bani în loc,
Șă nu credeți că aici mă refer la o Moldovă,
Cei îi are ca vecini toți creștinii din Europa...

Cânia omenească...

Avem în jurul nostru omenie,
Noi nu negăm că este și câinie,
Nu moare omul fără lașitate,
Precum se naște fără de păcate.

Are de toate și de toți această lume,
La fiecare i s-a dat și nume,
Ca să-i deosebim după purtare,
Ca să-i putem vedea din depărtare.


Avem mizerii ca într-o pădure,
Ce nu există fără uscătură,
Lingoșitori pe lîngă cei puternici,
Ce sunt înconjurați și de fățarnici.

Pe omul rău noi îl numim că-i cîine,
La cîine rău ce nume îi convine?
La unii Turbăciune-i nume,
Cu gura neagră altor li se spune.

Eu intuiesc că între cîini și ei
Tot se califică în buni și răi,
Interesant cei răi cum se numesc,
Au oare nume CÎINE OMENESC?

La cîini cea mai parșivă-i omenia,
Precum la noi dezgustă și cîinia.
Un om cînos și cîine omenesc,
Ce calități în ei se întrunesc?


Ei semenii din jur mereu îi latră
Și fapta bună adesea e uitată.
Ei pîinea mai degrabă o îngroapă,
De cît pentru-n flămînd să fi lăsată..

Crezul...

Cînd oare-și pune omul întrebarea
Care e sensul vieții lui sub Soare?
La ce bun sau a cui e interesul
Și cine a creat ”Evenimentul”?

De idoli și de zei e plin pămîntul,
Ca făcător pe Dumnezeu crezîndu-l.
Iar tot în jurul nostru ce se-n întîmplă
Noi nu înțelegem că-i o viață simplă.

Noi credem că-s minuni de sus venite,
Noi credem că așa ne sunt sortite,
Noi credem c-am greșit și-avem răsplata,
Și-așteptăm cu frică judecata.

De la Adam tot căutăm răspunsul
Noi am creat un Dumnezeu și visul
Că vom avea o viață după moarte
Și fiecare ”vama” trece-n e în parte.

După ce spui și ai făcut în viață,
Tu chipurile ve-i primi și plată.
În altă lume inventată tot oameni
În care la putere nu sunt banii.

Noi credem fără să deschidem ochii,
Și credem doar în ceea ce spun popii.
Nu credem noi ființa omenească,
Findcă aceea credință nu-i firească.

Eu cred în tot ce-aduce bine,
Eu cred atunci cînd crezul e în mine.
Un prunc ce spune cred eu mai degrabă,
Decît un preot cu pistoalele la zgardă...

Mărul lui Adam...

Din Mărul lui Adam suntem născuți
Chiar din păcatul dragostei avem iubirea.
Dar pîn-la urmă toți suntem ursiți,
La margine de măr să îți arunci privirea.

Mușcat din măr, de șarpe veninată,
Adus de Ea, cu frunza-n brîu legată,
Și-apoi lăsat cu crucea în spinare,
În raiul LUI el trecere nu are.

Păcat - cuvînt sau raiul vieții noastre,
Păcătuim ades cu gîndul la sihastre,
Aicea pe Pămînt fiindcă-n Cer e altul,
Ea își dorea mereu să știe ce-i bărbatul.

Grădina Lui de măr a fost furată,
Iar gelozia-n noi de timp nu-i vindecată.
Oare să fi primit blestem pentru tot neamul?
Cînd în păcat dorit au și pierdut ei calmul.

Cu Mărul ei în mîini nu este acuzată,
Findcă-acea plăcere de ambii e gustată,
Pîn la eternități, la timpul cu Venirea,
Pentru un EL și EA păcatul e IUBIREA... 

Laița de la poartă...

E tristă cînd e noapte-n jur sau plouă,
Cînd ninge-afară, cînd e lapoviță, rouă,
Cînd lumea-i ocupată-n cîmp la muncă,
Sau se mai face cîte-o horă-n luncă.

E-n aeri buni în zi de sărbătoare
Sau seara cînd afară e răcoare,
Cînd simte greutate mare-n spate,
Cînd bunele vorbesc de toți și toate.

Ea știe cine în măhală spală
Sau cine-a spart asear-o oală,
La cine ce covor e în cămară
Sau care a muncit aseară-afară.

Ea ține minte prima sărutatre,
Din toată hudița la orice fată mare.
Cunoaște din măhală orice bună
Și glasul fiecăreea cum sună.

Tot mai puține șezători pe an ce trece,
Și-s mai puține nunți și chiar petreceri,
Se-mbolnăvesc picioarele bătrîne,
Da chiar și spatele de mult nu o mai ține.

O laiță de la o poartă simplă,
Cu viața ei și toate ce se-ntîmplă,
Ne-ar povesti și-ar spune-n gura mare,
Cu ea o dată, chiar și satul moare. 

Cioară albă sau nevertebrată...?

Sunt întrebat de sunt un Don Quijote
Ce-ncerc să lupt cu morile de vînt?
Iar eu le zic că sunt în jur mascote
Ce-n viață lor doar cumpără și vînd.

Și sunt și-acei de asemeni ce mă-ntreabă,
Cu zîmbet și ironie în dinți
De nu mă simt că sunt o cioară albă
În stol de păsări negre - croncăiți.

Avem și Don Quijoți și cioare albe,
De care rîd chiar semenii din jur,
Acei ce stau mai des în patru labe,
Și-s folosiți în post doar de bălur*.

Cel Don Qujiote-avea un scop în viață,
Să-și apere iubita de un zmeu,
Cea cioară albă nu se dă deoparte,
Ci semenii o țin doar în antreu.

Nu sunt nici cioară și nici Don Quijote,
Dar par adesea straniu cînd le spun
Că cei ce ne conduc, fac anecdote,
Voința lor pe gît ei ne-o impun.

Nu vreau să fiu un individ din turmă,
Să fiu gonit la apă și în crîng,
Să pup picioare-a celor de la cîrmă
Să văd că gîtul cineva mi-l strîng .

Atîta timp cît vîntul ar să bată
Și soarele pămîntul va-ncălzi,
Vor fi de-acei ce n-au cuvîntul RABDĂ,
Pe ei nu ai să-i poți a îmblînzi.

Mai bine mori fiind o cioară albă,
Sau un Quijote într-o luptă cu un vînt,
De cît să fii ca toți nevertebrată,
Să schimbi și demnitatea pe argint..


Bălur - plantă folosită în calitate de mătură.

O pădure ca a noastră...

Ia te uită ce se-ntîmplă,
În pădurea noastră mică,
Lupi, vulpoi, de şoareci plină-i pajiştea.
Ei se dau toţi cu părerea,
Că în mîini ei au puterea,
Legea, banii, flora chiar și fauna.

Lupu din pădurea noastră,
Ca girafa ce-i înaltă,
Vede el de sus și știe toatelea.
Cine e mîncat de vulpe,
Cine se ascunde-n tufe,
Și a cui e dreptul la poteci și drum.

Într-o zi dis-dimineață,
Unii ce s-au rupt de haită,
Au plecat să facă un cadou la lup.
Ei au vrut ca să vîneze,
Un cadou, ca pentr-un rege,
Să-l aducă-n dar jirafo-lupului.

S-a ascuns cea vînătoare,
De întreaga adunare,
Vulpeai vulpe și ea are pofta ei.
Iar atunci cînd se aflase,
De vînatul haitei noastre,
Lupul se făcuse mort în păpușoi.

S-au ascuns prin vizuine,
Deghizîndu-se-n jivine,
Așteptau să zică Lupul slova lui.
Iar pădurea se zburlise,
Neștiind ce-i în culise,
Dar oricum se știe Lupu-n haită-i lup.

Iat-așa, de-o vreme-ncoace,
În pădurea noastră-i ”pace”,
Lupul și cu vulpea se tot hărțuie.
Iar jivinele-n pădure,
Au trecut toate la mure,
Fiindcă nu se mai vînează-n ea...