El monument și-a înălțat nefăurit de oameni...

El monument nefăurit de oameni și-a-nălțat,

Ca să ajungă după moarte-abandonat.

Mai des în ospeției vin doar fulgii,

A fost uitat de cei ce au în jur cortegii.

A făurit o viață, a limbei dulce slovă,

A scris cu drag nu doar pentr-o Moldovă,

Să stea acum în ceruri, singur înălțat,

Doar cu o cruce pe mormînt, întemnițat.

La moarte plîns a fost de-o țară-ntreagă,

De jale și acuma o plagă sîngerează.

Fiindcă toți ce merg acolo să se-nchine,

Nu merg cu flori, ci suflet vor s-aline.

Citesc copiii – Limba dulce-a mamei,

Rana, Piatra, Roșul, evident și Banii,

Iar alții chiar învață – Casa părintească,

Fără să-și deie seama și ca să-și amintească.

De cel ce-ntreaga viață, a trăit-o-n strofe,

Mereu a ignorat, moartea-n catastrofe,

Însă ca dînsul nimeni neamul n-a iubit,

Iar noi în schimb nu-i punem, o piatră la mormînt...