Mă doare sufletul cînd văd...

Mă doare sufletul cînd văd cum arta țării e pe moarte,
Cînd unul cîte unu-n cor, spre Dumnezeu merg la dreptate.
Cine-a-ncercat să pună-n loc un Gheorghiu, un Nea Costache,
Chiar dacă este vre-un Sulac, din ”fașă” mor cei zei din arte.

Mă doare sufletul cînd văd, cînd ușa teatrului e-nchisă,
Cînd fâlfîe pe stîlp în vînt o margine de-o veche-afișă.
Cine se face vinovat că o cultură stă pe burtă?
Cui pasă de acest meleag? Sîntem ținuți închiși la hurtă.

Mă doare sufletul și plîng, cînd vre-un artist își dă suflarea,
Cînd cei rămași micuți, bătrîni cui ei odată-și pierd averea.
Eu nu de aur vă vorbesc, de-o bogăție sufletească,
Că cei ce arta făuresc, ei își doresc ca să trăiască.

O carte, o operă sau cînt ce-s făurite cu iubire,
Fiindcă aceasta-i cel mai scump, mai sfîntă ca orice jertfire.
Cei plini de aur sunt uitați, de orice neam în orice țară,
Iar cei din artă sunt săraci, în schimb în veacuri sunt cu lavră.

Mă doare sufletul cînd știu, că tot ce spun sunt doar cuvinte,
Ce sunt purtate doar de vînt și nu mai au a lor distincte.
Așa e viața de artist, ce-și are slavă după moarte,
O dată vii ei nu mai mor, destinul lor e hăt departe...

Într-un neam doar un Tataru...

Am un sentiment adînc ce în gît îmi pune nodul,
Pentru cel ce a zîmbit și-a iubit întreg norodul.
N-am să plîng că a plecat dintre noi spre a lui Lume,
Unde stau și îl privesc moldoveni măreți, cu nume.

Cel mai fericit acum este poate Nea Costache,
Numai el și Dumnezeu ia văzut Crucea din spate.
Au privit cum l-am ”UCIS”, fiece luat în parte,
Pentru toți uși a deschis, care-acum stau de o parte.

Suflet de copil naiv transformînd orice în glumă,
Își dorea cu întradins pentru toți o lume bună.
Pentru lacrimi nu e loc cînd vorbești despre Tataru
Viața și-a făcut-o joc, ce a ars ca și pojaru.

Numai el putea în loc strachină făcînd-o tobă,
Cu un fluier la un șold iar în spate-avînd o cobză,
Să ne cînte ore-n șir ca să treacă-n noi fiorii,
Noi plecam, el rămânea singur cuc, mîhnit ca norii.

Cine oare atunci știa, că îl măcina durerea,
Sufletul chiar nu cînta, plînsul lui simțea peirea,
Dansul ploii îl trăia, numai el privind în ceruri,
Orice fluierat de-a lui vîntul îl cînta în coruri.


Nu mai plîngeți și să știți că în jur tiptil plutește,
Un ”tătar” creștin și bun ce în ochi la voi privește,
NU, ca el nu vor mai fi, ce-și vor dedica destinul,
Vieții unui biet actor, care a sfărșit cu chinul...

A fugit mireasma pîinii de prin satele Moldovei

A fugit mireasma pîinii de prin satele Moldovei,
Unde ești acum plecată, ce stăteai în gura sobei,
Nu se simte-acum prin sate a bucatelor mireasmă,
Nu mai este-acum bunica ce stropea în jur agheasmă.

Îmi aduc cu jale-aminte, cum eram plin de făină,
Cînd bunelul cu o sită, alegea din ea neghină,
Îmi sufla din păr albeața, părul lui fiind zăpadă,
Plămădeala de cu seară mă-nvăța s-o pun în cadă.

În cuptor să pun pe foc, de jăratic să am grijă,
Aluatul din tăvăli, să mă uit ca să nu fugă,
Un miros de pîine coaptă, din cuptor ce se strecoară
La moment nu-l mai avem, amintirea e amară..

Pentru ce bunicul oare, toate-acestea mi-a arăta,
A dorit ca să transmită la urmași ce a-nvățat...
Însă noi cu viața noastră și grăbiți de cum suntem
Nu mai coacem pîine albă, nimic sfînt nu mai avem.

Unde oare a fugit, a bunicii gust de pîine?
Doamne unde-a rătăcit, cel miros dulciu de grîne?
Pe ce țărmuri să umblăm, cine oare să-l găsească?
Să-l întoarcă înapoi la căsuța părintească...