La apus de viață...

Doi ochi bătrâni, sătui de viață,
De ani buni tot privesc în ceață.
Picioarele nu se mai mișcă,
Fără de-o cârjă ce-i amică.
Nu le doresc la alții soartă,
C-a moșului ce stă la poartă
Și așteaptă de cu zori în noapte,
O moarte ce nu știe șapte...

La cîțiva ani orfan rămase,
Crescut și educat de frate,
Apoi și fratele murise,
Pe front un glonte îl ucise.
Atunci cînd viața-i fi frumoasă,
O mai văzu pe cea cu coasă,
Feciorul drag, flăcău de-armată,
Într-un sicriu l-adus acasă.

De atunci și viața se sfîrșise,
Iar zilele îi trec ca-n vise.
Demult el moartea o așteaptă,
Dar ea îl mută la o parte.
Îl ține încă-n răsuflare,
Pe semne zile multe are.
Și el la Dumnezeu se roagă,
Că-ci viața lui rămasă-i vagă...


Un oaspete-i veni în seară,
Demult nu a mai fost să-l vadă,
Îi poate fi nepot pe bune,
El alții scumpi nu are-n lume.
Au sfătuit în doi de toate,
Cum îi mai merge, sfaturi poate
Și-au răscolit prin amintire,
Întreaga viață-o dă citirii.

Nepotul cît mai sta cu vorba,
Se oferi să-i radă barba,
Și acceptînd-o cu plăcere,
Au stat o vreme în tăcere.
Stă așezat și pumnii strînse,
Pe-obraz cu lacrime prelinse,
El viața și-o plângea-n tăcere,
Singurătetea îi durerea...

Deja deabinelea înserase,
Cel oaspete demult plecase
Dar el oricum privea în zare,
Cu gîndul că poate apare,
Un suflet drag să-i calce pragul,
Că-i singur cuc doar cu toiagul,
Să-i cear-un sfat și-o vorbă bună,
Cît viața lui să nu apună...