A fugit mireasma pîinii de prin satele Moldovei

A fugit mireasma pîinii de prin satele Moldovei,
Unde ești acum plecată, ce stăteai în gura sobei,
Nu se simte-acum prin sate a bucatelor mireasmă,
Nu mai este-acum bunica ce stropea în jur agheasmă.

Îmi aduc cu jale-aminte, cum eram plin de făină,
Cînd bunelul cu o sită, alegea din ea neghină,
Îmi sufla din păr albeața, părul lui fiind zăpadă,
Plămădeala de cu seară mă-nvăța s-o pun în cadă.

În cuptor să pun pe foc, de jăratic să am grijă,
Aluatul din tăvăli, să mă uit ca să nu fugă,
Un miros de pîine coaptă, din cuptor ce se strecoară
La moment nu-l mai avem, amintirea e amară..

Pentru ce bunicul oare, toate-acestea mi-a arăta,
A dorit ca să transmită la urmași ce a-nvățat...
Însă noi cu viața noastră și grăbiți de cum suntem
Nu mai coacem pîine albă, nimic sfînt nu mai avem.

Unde oare a fugit, a bunicii gust de pîine?
Doamne unde-a rătăcit, cel miros dulciu de grîne?
Pe ce țărmuri să umblăm, cine oare să-l găsească?
Să-l întoarcă înapoi la căsuța părintească...