Mă doare sufletul cînd văd...

Mă doare sufletul cînd văd cum arta țării e pe moarte,
Cînd unul cîte unu-n cor, spre Dumnezeu merg la dreptate.
Cine-a-ncercat să pună-n loc un Gheorghiu, un Nea Costache,
Chiar dacă este vre-un Sulac, din ”fașă” mor cei zei din arte.

Mă doare sufletul cînd văd, cînd ușa teatrului e-nchisă,
Cînd fâlfîe pe stîlp în vînt o margine de-o veche-afișă.
Cine se face vinovat că o cultură stă pe burtă?
Cui pasă de acest meleag? Sîntem ținuți închiși la hurtă.

Mă doare sufletul și plîng, cînd vre-un artist își dă suflarea,
Cînd cei rămași micuți, bătrîni cui ei odată-și pierd averea.
Eu nu de aur vă vorbesc, de-o bogăție sufletească,
Că cei ce arta făuresc, ei își doresc ca să trăiască.

O carte, o operă sau cînt ce-s făurite cu iubire,
Fiindcă aceasta-i cel mai scump, mai sfîntă ca orice jertfire.
Cei plini de aur sunt uitați, de orice neam în orice țară,
Iar cei din artă sunt săraci, în schimb în veacuri sunt cu lavră.

Mă doare sufletul cînd știu, că tot ce spun sunt doar cuvinte,
Ce sunt purtate doar de vînt și nu mai au a lor distincte.
Așa e viața de artist, ce-și are slavă după moarte,
O dată vii ei nu mai mor, destinul lor e hăt departe...