Într-un neam doar un Tataru...

Am un sentiment adînc ce în gît îmi pune nodul,
Pentru cel ce a zîmbit și-a iubit întreg norodul.
N-am să plîng că a plecat dintre noi spre a lui Lume,
Unde stau și îl privesc moldoveni măreți, cu nume.

Cel mai fericit acum este poate Nea Costache,
Numai el și Dumnezeu ia văzut Crucea din spate.
Au privit cum l-am ”UCIS”, fiece luat în parte,
Pentru toți uși a deschis, care-acum stau de o parte.

Suflet de copil naiv transformînd orice în glumă,
Își dorea cu întradins pentru toți o lume bună.
Pentru lacrimi nu e loc cînd vorbești despre Tataru
Viața și-a făcut-o joc, ce a ars ca și pojaru.

Numai el putea în loc strachină făcînd-o tobă,
Cu un fluier la un șold iar în spate-avînd o cobză,
Să ne cînte ore-n șir ca să treacă-n noi fiorii,
Noi plecam, el rămânea singur cuc, mîhnit ca norii.

Cine oare atunci știa, că îl măcina durerea,
Sufletul chiar nu cînta, plînsul lui simțea peirea,
Dansul ploii îl trăia, numai el privind în ceruri,
Orice fluierat de-a lui vîntul îl cînta în coruri.


Nu mai plîngeți și să știți că în jur tiptil plutește,
Un ”tătar” creștin și bun ce în ochi la voi privește,
NU, ca el nu vor mai fi, ce-și vor dedica destinul,
Vieții unui biet actor, care a sfărșit cu chinul...