O poză care nu va fi...

Mergînd încet prin casa părintească,
Ce-i părăsită parcă de o viață,
Am ridicat de jos o mică poză,
E galbenă de timp și nu e roză.

Privesc atent, și lacrima-mi străbate,
În poză-ș mic și stau în brațe,
Buneii, adunata-și neamul,
Probabil se serbează hramul.

Iar poza e lăsată amintirii,
Mătușele și moșii, sunt și verii,
Pe fața lor nu este strop de mahnă,
Sunt împreună și se bucură de viață.

Mă-ntreb acum cînd tîmpla mii căruntă,
Unde e poza mea cu ruda toată,
Unde-s copiii mei și toți nepoții,
S-au prăpădit sau i-au furat și hoții.

Nepoții eu nu-i văd de ani de zile,
Fiind că sunt plecați la mii de mile.
Și neamul nostru-i rătăcit în lume,
Și se va pierde-n timp al nostru nume.

Nu cred că am să am vre-o dată,
O poză a fericirii ca aceasta,
Și mie-mi este frică, n-ar să fie,
O aminitire ca aceasta vie.

Am să o pun alături de icoane,
Și seara eu voi zice: - Dragă Doamne!
Te rog să-mi strîngi acasă pruncii
Să mă pozez și eu, cum au pozat bunicii...