Laița de la poartă...

E tristă cînd e noapte-n jur sau plouă,
Cînd ninge-afară, cînd e lapoviță, rouă,
Cînd lumea-i ocupată-n cîmp la muncă,
Sau se mai face cîte-o horă-n luncă.

E-n aeri buni în zi de sărbătoare
Sau seara cînd afară e răcoare,
Cînd simte greutate mare-n spate,
Cînd bunele vorbesc de toți și toate.

Ea știe cine în măhală spală
Sau cine-a spart asear-o oală,
La cine ce covor e în cămară
Sau care a muncit aseară-afară.

Ea ține minte prima sărutatre,
Din toată hudița la orice fată mare.
Cunoaște din măhală orice bună
Și glasul fiecăreea cum sună.

Tot mai puține șezători pe an ce trece,
Și-s mai puține nunți și chiar petreceri,
Se-mbolnăvesc picioarele bătrîne,
Da chiar și spatele de mult nu o mai ține.

O laiță de la o poartă simplă,
Cu viața ei și toate ce se-ntîmplă,
Ne-ar povesti și-ar spune-n gura mare,
Cu ea o dată, chiar și satul moare.