Îmi rog iertare de la MAMA...

Îmi rog iertare de la MAMA și-nchin eu fruntea la pămînt
Pentru că viața și-o așează pe-altarul vieții unui prunc.
Îmi cer iertare de la MAICĂ, un Dumnezeu al unui fiu,
Ce dragostea pur părintească o vede doar în auriu.

Ne închinăm la chipul Măicii ce pe Isus ni l-a adus
În schimb uităm de glasul MAMEI, ce prima dată îl auzi.
Uităm de-a ei suflare dulce, de un alin afectuos
De un sărut și-n somn o cruce și cîntecul la pat duios.

Aduși pe lume doar prin chinuri, adesea MAMA o uităm,
Găsim motive pe alocuri, nici timp n-avem să o sunăm.
Cît de haioși părem adesea cînd o mințim și nu roșim
C-am să vinim curînd la dînsa, în schimb în gol ne irosim.

Îmi rog iertare de la MAMA, acuma cît este EA aici,
Cît vie e și așteapt-acasă, fiind în viață mereu mici.
Eu înțeleg că EA mă iartă pentru aceia ce-am făcut
Oricum în suflet este baltă că pîn-acuma am tăcut...

Scuzare MAICĂ și mă iartă...

Sunați Keplerienii...

La sase sute ani lumină trăiesс așa ca noi,
Keplerieni ce vin pe lume micuți, haioși și goi.
Exact ca noi ei plîng cu lacrimi și răd cînd sunt voioși,
Ca pămîntenii știu iubirea și se privesc duioși.

Ca noi aprind focul în vatră, își cresc copiii lor,
Se plimb adesea pe-nserate, pe-alei cîntînd de dor.
Admiră cosmosul stelar cînd noaptea stau în doi
S-ascund de cerul nourat cînd este plin de ploi.

Avem atîtea asemînări cu semenii stelari,
Dar ei nu au în lumea lor gîndirea de barbari,
Ei nu omoară keplerieni și semenii-și iubesc,
Ei fără dogme și credinți, viața și-o trăiesc.

Ei aur n-au și n-au nici bani, l-averi nu se gîndesc,
Comoara lor e un destin cu grijă ce-l păzesc.
Se bucură de viață-n plin, de dragostea din jur
Iar bunătea de kepleri le e de bun ogur.

Vă rog să îi sunați pe ei, chiar peste mii de ani
Și să le spuneți că la noi puterea e în bani,
Că am lăsat Pămîntul gol gonind după averi,
Să știe că nu am mai fost ca oamenii de ieri.

Sunați pe toți din Univers și cereți ajutor,
C-am transformat planeta noi în mare abator.
Să ne ajute să venim la viața de apoi,
Că nu avem de unii singuri cale înapoi...

Eu voi lupta cît voi sufla...

Eu voi lupta cît voi sufla
Pentru această țară
Cît gîndul liber va umbla
Urlînd de viaț-amară.

La ce bun oare mai strigăm
Valori a națiunii,
Dacă-i strivim și-i îngropăm
Strigoi făcînd din unii.

Ne amintim atunci cînd mor
Sau unii sunt pe moarte.
Și ascultăm porunci de-a lor,
Doar la lansări de carte.

Valori nu-s banii sau averi
Ce-agonisiți cu carul,
Luceafărul și Frații Jderi,
A unui neam e harul.

Au scris Vieru și Costin
Bacovia și cu Blaga
Pentru a neamului destin
Sau pentru o lume-ntreagă?

Eu voi sufla cît voi lupta
Pentru a noastră artă,
Din slove Arcă voi sculpta
Pentru-a culturii soartă...

Buciumul...

Ne cîntă Buciumul de sus
Și părul tot este măciucă,
Cînd Soarele e spre apus
Și noaptea peste noi s-aruncă.

Se plimbă Buciumul prin munți
Suspină dulce a lui cîntec,
Îl poartă doar ciobeni cărunți,
E viața lor, de vis lăuntric.

Un bocet de elan bătrîn
Ce peste munte se aruncă,
Și urletul de lup flămînd
Ce fioros și sumbru sună.

Ați auzit acest duiet
Să sune ambii într-o clipă?
Să spună tuturor din jur
Că ei în doi de jale cîntă.

Atunci și frunza pe copac
Si orice fir de iarbă mică,
Fără de vînt fiorător
Tot tremură dar nu de frică.


Se plînge Buciumul la zei,
Sperînd că cei de sus ascultă
Aici e auzit de miei,
De frunză și de iarbă multă...

Idioții...

A fi cretin sau idiot nu este mare treabă.
Că-ci fiecare dinte noi e afectat de-o boală.
Sau maladia e în noi, chiar dacă ni se pare
Că suntem apți și sănătoși, n-avînd purtări bizare.

De ce n-aș crede un cretin în lumea lui aparte,
Că-i bun la suflet, fericit, iar alții sunt de-o parte.
Cei ce-nconjoară lumea lui, nu sunt la fel ca dînsul,
Înseamnă că suntem bolnavi și el ne-aude plînsul?

Cum noi suntem tratați de el? Cum leacul ni-l propune?
Ce crede el cînd delirăm și faptele nu-s bune?
Ce face el atunci cînd noi, avînd furi-a-n suflet,
Strigăm, trîntim și aberăm departe de un cuget?

Să fi noi oare idioți, bolnavi mintal de suflet?
Iar ei să fie sănătoși și glasul lor de urlet
Să fie strigătul la cer de sănătate-o rugă
Pentru un om cu minte-n cap ce sufletu-și distruge...

Iubiți tot ce ne-nconjoară...

Învăț s-ascult cum cîntă ploaia,
Cum vîntul flueră ușor,
Cum soarele face văpaia,
Cum pasărea se jocă-n nor.

Încerc s-aud a frunzei șoaptă,
A ciocîrliei dulce tril,
A bufniței cîntare-n noapte,
A învierii din april.

Mă uit să văd cînd plînge roua,
Cum zburdă meii pe ogor,
În iarna cum s-așează neaua,
Cum un pisoi e bun actor.

O, cîtă viață ne-nconjoară?
De parcă chiar nu o vedem,
Iar timpul nostru jalnic zboară.
Cui datorăm acest blestem?

Iar orice zi i-o altă viață,
Ce-ncepe iar de la-nceput,
Trezirea-n zori de demineață,
E fericirea-n absolut.

Voi pămînteni, iubiți Pămîntul,
Iubiți natura de prin jur,
Iubiți și Soarele și vîntul,
Că-ci răutate-avem destul...

Aleea Nucului...

Merg pe-alee eu și tu, noi suntem în doi.
Uite nucul! A-”nsurit”, cum de fapt și noi,
Mă opresc, mă uit în sus, frunza s-a rărit,
Mîna tremură încet, vechi, îmbătrînit.

Ca și-atunci, puțini prin parc, băncile pustii,
Doar sub nuc, îmbrățișați și-un sărut dintîi.
- Nucule, dac-ai văzut te rugăn nu spui
Cum doi tineri s-au iubit, taină, nimănui!

Cîte taine de-acest fel nucul a văzut?
Cum un nuc a tăinuit primul lor sărut?
Doar a dragostei aromă, v-a pluti mereu,
Prin văzduhul de pe-alei, ce îl uiți cu greu.


Merg pe-alee, el și ea, veseli fericiți,
Se opresec, stau lîngă nuc și privesc țintiți,
Ochi în ochi făra-nțelege că-n doi i-a unit
Un nucar cu frunza verde, ce-a îmbătrînit...

Potopul...

Nu cunosc credință multă, cu rușine recunosc,
Am o biblie în casă, cumpărată din chioșc,
O icoană de-a măicuței peste tot o port,
Rugăciuni scrise în carte, ce-mi aduc noroc.

Cît de des le iau în mînă? Cred că des de tot.
Cînd le mut din gentă-n geantă, nu e mult efort.
La ce bun le am cu mine? Ce arăt și cui?
Cu o icoană și o carte credincios îți spui?

Te gîndești la Dumnezeu, doar numai la greu,
Cînd tot ai și e normal, uiți de El mereu.
Porți în geantă un chip de sfînt și te crezi păzit,
De tot răul d-imprejur și de El urzit.

Cînd va fi potopul Doamne? Ca să scot din sac,
O icoană și o cruce, să le pun pe cap.
Să aștept cu-adevărat mila Ta pe noi.
Și atunci v-om înțelege, că suntem doar oi.

Dintr-o turmă ce o porți pe Pămînt păscînd.
Nu ne ceri decît credință, slova ta zicînd.
Unde ești tu Doamne oare, unde-i mila Ta?
N-a venit încă potopul. Crucea-mi este grea.

Care este diferența între om și-un pui,
Sau un miel ce-aleargă-n luncă, zăpăcit haihui,
Creaturi Dumnezeești, viața o sfîrșim,
Chiar să ai sau nu credință, toți oricum murim...