Copilăria rătăcită...

Savurez din gustul ei, doar atunci când sunt acasă,
Merg agale prin alei, rătăcirea e poznaşă.
Un iz fin de lemne arse, prin hogeacuri se strecoară,
Amintiri ce-ţi par că-s şterse, reapar ca-n vise iară.

Oprit lâng-o poartă veche, a mătuşei Mărioară.
Ce toiag avea pereche, orişicând era pe-afară.
Chiar şi acum o văd în şorţ, cu bumboane-n buzunare,
Des cu dulciuri mă servea oferindu-mi alintare.

Mă transfer cu ani în urmă, când cotesc pe drumul casei,
Toată firea-mi se fărâmă, când priveşti ogrăzi geroase.
Mulţi din cei vecini cu mama, sunt demult în lumea dreaptă.
Şi la poartă nu te cheamă, cu un sfat nu te-aşteaptă.

Savurez mireasma vieţii, doar atunci când vin acasă.
Când păşesc prin uşa casei, când măicuţa pune masă.
Chiar şi dacă sunt părinte, cu vre-o patruzeci de paşti,
Tâmplile îmi sunt cărunte, speri din nou ca să te naşti.

Să alergi copil desculţ, prin mahală fără garduri,
Toţi fiind puştani micuţi, iar de sărbători cu daruri.
Cu-n covrig şi 5 copeici, oferite sufleteşte,
Unde suntem bucuroşi, le dădeam din cap bineţe.

Rătăcită-n primăveri, unde e a mea măhală?
Care vie-a fost odată, iar acuma este goală.
Am s-ajung la bătrâneţi, cu o viaţă ofelită,
N-am să am cui da bineţi, fiindcă moartea e grăbită...