Un sat fără colindători...

O seara dintre ani. În sat e amurţeală.
Nu vezi nici urători şi chiar lumini afară.
Oare să fi muţit, poporu-n mahmureală,
Că-n Anul Nou nu vezi, o ceată cu vreo fiară...

Portiţile deschise, lumini în drum şi-n casă,
Dar nimeni nu le strigă, urări pe la fereastră.
Copiii stau şi-aşteaptă un clopoţel la uşă
Chiar câinele la poartă nu are gând să latre.

Fiind copil, umblam, tot satul dintr-un capăt,
Cu semeni de-alde mine, băteam în toată poarta.
Ba chiar se întâmpla, stăteam în drum cu gloata
Şi aşteptam puţin să iasă înc-o ceată.

Tot satul zângănea, în deal şi la pădure,
Pe drum ne întâlneam cu zeci asemeni "turme".
Ce le urau la oameni, nevoi să nu îndure,
Şi nu era în sat vreo poartă fără urme.

Nu mai avem copii în satele Moldovei,
Sau cei ce au rămas, nu sunt colindătorii?
Ne pierdem printre veacuri, uităm dulceaţa slovei,
Ne transformăm în umbre şi vechi ca boşorogii...