Podul omului sau omul podului...

Multe poduri am trecut, călcând multe maluri,
Nimeni însă n-a crezut, frica unui pod de valuri.
Un val mare ar putea un picior să i-l răstoarne,
Sau cu gerul în tandem, gheaţă peste el să toarne.

Chiar şi dacă e din piatră şi mortar armat,
Orişicare strop de apă-l face dărâmat.
Răstignit peste adâncuri, în picioare toţi î-l calcă.
Frica apare din abisuri sau cu mreaja de rusalcă.

Doar din când în când mai vine, un drumeţ şi se aşează
Pe o margine de pod, pentru el aici e oază.
El priveşte ore-ntregi, apa lin cum şerpuieşte,
Şi se simt în doi pribegi, de o lume ce-i striveşte.

Podul leagă două maluri şi le face tot întreg,
Omul ce priveşte-n ceruri parc-ar fi cu pod coleg.
Speră omul ca pe pod, altă cale să găsească,
S-a tot săturat de glod şi tot singur să trăiască.

Iar atunci când se dărâmă, podul înghiţit de ape,
Cel drumeţ are să vină, calea să şi-o cate.
E mai dificil fireşte, martor podul când devine,
Când drumeţul îşi sfârşeşte pe sub pod, viaţa divină...