De cîte suflete mai sînt nevoie,
Să fie spulberate-aici de gloanţe?
Noi trebuie cuiva să cerem voie,
Ca-n mijlocul Moldovei să nu avem graniţe?
Am doar o-ntrebare, către o ţară-ntreagă,
Putem măcar o dată, să fim stăpîni acasă?
Ori asta-i soarta noastră, să ne împuşte hoţii,
La un mijloc de ţară, la îngînarea nopţii.
Şi aşa cîte pe unul, ne-or împuşca în spate,
Iar alţii or să fugă, căci altceva nu poate,
Şi aşa ar să dispară o ţară fărîmată,
Pierdută între veacuri, lăsată fără soartă.
Şi care este rostul, a sfintelor cuvinte,
Ce Ştefan le-a lăsat ca să luăm aminte,
Că ţara nu-i a mea, şi nici nu e a voastră,
Dar e a tuturor, ce-n ea ar să trăiască...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu