Un neam omenesc, o ţară micuţă,
Stă-ngenunichiată, de ani năucită,
Cine doreşte îşi pune hotare,
Cărui nu-i lene ne pune betoane.
Dar rabdă poporul, înghite şi tace,
Un oaspete drag, ce-şi doreşte şi face,
Legile lui, impuse şi nouă,
Dar noi tot tăcem, ne facem că plouă.
Să cred că Moldova i-o ţară de robi,
Să cred moldovenii stoluri de corbi,
Să şeadă Moldova mereu în genunchi,
Oare-i tăiată, rămasă un trunchi?
Cinci sute de ani tot rabdăm şi tăcem,
Că vin ca prieteni dar iată ce-avem,
Mă rog către voi: - Sculaţi voi din somn,
N-avem demnitate şi alţii ni-s domni...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu