Ochii îs plini de lacrimi ca şi norii
Te uiţi în ei şi te cuprind fiorii
Priveşti în ei se vede doar abisul
A sufletului tîng ce îşi aude plînsul
În ei demult nimeni n-a mai văzut
Seninul albalbastru este în trecut
Căci sufletul lui e îngerul căzut
Şi stă în văpaie un spirit zăcut
Licoarea din ochi îţi poate vesti
Fără a auzi şi a povesti
Care e soarta şi ce-a îndurat
Un suflet căzut şi îndepărtat
Nu mai vezi în ei sclipirea veţii
Şi nu mai bucură privirea dimineţii
Şi nu îl mai desfaţă lumînarea
El vede tot în jur doar în culoarea
Pustiului şi singurătăţii,
Păcatului şi absurdităţii,
Invidiei şi a blestemării,
A urăi şi abandonării…
Cît oare nişte ochi pot să privească
Ce preţ o are soarta omenească
Şi cred că ochii se înseninează
Numai cînd sufletul acesta luminează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu