Pe-o piatră
la o margine de sat,
Îngîndurat un
moş stă aşezat.
Şi-aşteaptă
toată ziua pînă seară,
Măcar un
fiu din trei ca să apară
Acolo stă
şi vara, şi cînd ninge,
El lacrimi
n-are dar în suflet plînge,
Că casa-i
goală şi nu mai vorbeşte,
Doar c-un
toiag se ţin prieteneşte.
Cu piatra
el se-mparte cu de toate,
Ce visuri a
avut în orice noapte.
L-a piatră
vine cît mai dimineaţă,
Se
spovedeşte ce-a făcut în viaţă.
Mai este
cineva cine-l aud,
Toiagul, vîntul
şi un tînăr murg.
Fiindcă toţi
se fac a nu vedea,
Că moşul stă la sfat cu
cineva..
Bătrînul şi
cu piatr-au devenit,
Ca doi
prieteni de nedespărţit.
Să-i spui
cuiva, nu cred că au să-nţeleagă,
Despre bătrîn
şi piatră n-au să creadă.
Cum piatra
îl ascultă pe moşneag,
Cu mina
tremurîndă pe toiag,
Că numai ei
îi povesteşte totul,
Şi simte că-n mosneag se stinge focul.
Şi iată
că-ntr-o zi ia s-a trezit,
Cu vîntul
ce încet ia povestit,
Că mosul de pe uşă n-a ieşit,
Şi că
toiagul stă în drum mîhnit.
Îndată
auzind această veste,
Din piatra
tare a rămas doar lespezi.
Singurătatea
a distrus şi piatra,
Aşa a fost
ca să le fie soarta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu