Pe o bancă
doi bătrîni,
Povestesc ce-a fost odată,
Iar acum ca nişte cîni,
Stau aici fără de casă.
Alţii doi printre copaci,
Cu paşi mici, încet, agale
Merg pe alee şi surîd
Dar pe ascuns îs plini de jale.
Fiecare dintre ei
Viaţa-ncet o cotileşte
Şi la toţi le spune ferm
Cît de bine acum trăieşte,
Dar în suflet e noroi.
După ce merg la culcare,
Lăcramiază ochii goi,
Şi aşa-i la fiecare.
Au crescut copii, nepoti
Viaţa-ntreagă au muncit-o
Ca la urmă cei mai dragi
Să le facă mulţumita.
Şi-amintesc ce-a fost cîndva,
Cînd erau în floarea vieţii,
Pe copii cum îi duceau
Şi-i lăsau la grădiniţă.
Iar acuma s-au schimbat,
Rolurile-n piesa dată,
Toţi copii au plecat,
Şi nu-i iau seara acasă.
Ochii-n zare se lungesc,
Şi se uită-n depărtare,
La portiţă ei privesc,
Şi toţi stau în aşteptare.
Poate ar trece cineva,
Că-ci copii şi rude-s multe,
Să n-aujunga nimenea,
Să nu le deschidă uşa .
Este trist să inţelegi,
Că de dragoste ţii sete,
Iar tu viaţa o sfîrşeşti,
Tot acolo unde-ncepe …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu